„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”

Schimbarea la față a Domnului Hristos pe Muntele Taborului și arătarea chipului dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu întrupat către ucenicii săi au marcat un moment deosebit, putința omului de a vedea pe Dumnezeu, de a contempla dumnezeirea. În textul de față încercăm să vedem cum s-a ajuns ca de la tradiția vechi-testamentară, care spunea că nimeni nu poate să vadă fața lui Dumnezeu și să trăiască, să se vorbească în mistica ortodoxă de vederea dumnezeirii de către oamenii sfinți încă din această lume.

Unul dintre cele mai clasice locuri unde se vorbește de „vederea lui Dumnezeu” în Biblie este a 6-a fericire rostită de Mântuitorul Hristos, prezentă în cunoscuta colecţie de cuvinte ale Domnului, numită generic „Predica de pe Munte” (Matei cap. 5-7): „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Problema interpretării acestui text porneşte de la existenţa a două tradiţii biblice referitoare la „vederea lui Dumnezeu”. Pe de o parte ni se spune că nimeni nu poate să vadă faţa lui Dumnezeu și să trăiască (Ieşire 3, 6; 19, 21; 33, 20-23; Ioan 1, 18), iar, pe de altă parte, ni se aminteşte că vederea lui Dumnezeu este un scop al acestei vieţi sau al vieţii veşnice (Psalmul 11, 7; 17, 15; Ioan 17, 3; Apocalipsă 22, 4). În fața acestei provocări, teologia protestantă a refuzat ideea vederii lui Dumnezeu în această viață pământească și a spus că aceasta poate să fie cel mult o speranță eshatologică, adică care se va realiza după moarte. Teologul reformat Jean Calvin (1509-1564), atunci când comentează Fericirile, trece cu vederea textul de la Matei 5, 8, spunând doar că „ei toţi (n.r., cei curaţi cu inima) se vor bucura de vederea lui Dumnezeu în Rai”.

Martirii spuneau că văd Sfânta Treime în ultimele clipe ale vieții

În tradiţia Bisericii Răsăritului, în secolele 4 şi 5, au existat consemnate mărturii ale celor care l-au văzut pe Dumnezeu la finalul vieții lor. Episcopul Theodoret de Cyr (393-457) citează cuvintele martirilor care în ultimele momente ale vieţii lor spuneau că au văzut „cu ochii lor dumnezeiasca Treime”; iar, la final, Theodoret concluziona: „Cu adevărat au văzut pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh cu ochii lor trupeşti”. În secolul al 6-lea, un preot pe nume Timotei din Constantinopol, care a murit în 523, spunea: „Preasfânta şi de viaţă dătătoarea şi binecuvântata Treime, care este prin natură invizibilă oricărei creaturi, poate fi văzută cu ochii trupului doar de cei care au intrat în ceea ce ei numesc apatheia, şi numai la astfel de oameni le apare o vedere, văzută de ei trupeşte”. Termenul apatheia desemnează o stare duhovicească a omului, apărută prin lucrarea harului Sfântului Duh și în urma unui proces ascetic riguros, care se caracterizează în general prin lipsa oricărei influenţe a vreunei patimi, plăceri sau păcat. Ideea că Dumnezeu poate fi văzut de om cu ochii trupești și în această viață nu a fost acceptată de toți învă­țătorii Bisericii, care au identificat aici un pericol de a reprezenta sau înțelege Treimea în mod corporal sau trupește. Astfel, Sfântul Augustin (354-430) a vorbit despre Fiinţa dumnezeiască şi Persoanele Sfintei Treimi doar prin intermediul analogiilor. El recunoaşte că şi cea mai reușită analogie între om și Dumnezeu este imperfectă şi spune că noi vedem acum ca prin oglindă în ghicitură, după cuvintele Apostolului Pavel (cf. 1 Cor. 13, 12).

Sfântul Clement al Romei (88-98), unul dintre părinții apostolici, spunea că: „Dumnezeu este văzut cu mintea, nu cu trupul, de suflet, şi nu de carne. Aşa îngerii, care sunt duhuri, văd pe Dumnezeu, iar oamenii, atât cât rămân trupeşti, nu sunt în stare să îl vadă pe El”. Totuși, în Răsăritul Ortodox s-a păstrat în­vățătura vederii lui Dumnezeu cu ochii trupești încă din această viață, dar nu oricum, ci în urma unui proces de despătimire, de curățire și iluminare, de aceea această vedere a lui Dumnezeu a fost numită și duhovnicească sau mistică. Sfântul Efrem Sirul (306-379) interpretează textul de la Matei 5, 8 în legătură cu Ieşire cap. 33, unde se spune că Moise a văzut slava lui Dumnezeu fără, însă, să îl vadă în mod direct pe Dumnezeu, ci în mod indirect, după cuvântul Bibliei, văzând spatele Său. Sfântul Efrem Sirul pare să susțină și el ideea unei vederi indirecte a lui Dumnezeu, căci spune: „Cei care sunt curaţi în inimă îl vor vedea pe Dumnezeu, la fel ca Moise”.

Experienţa dumnezeirii în lumina isihasmului

Isihasmul bizantin este cel care ne-a oferit cea mai complexă interpretare a „vederii lui Dumnezeu”. Isihaştii mărturisesc că cei cu inima curată pot să vadă, în trup fiind, lumina lui Hristos Care s-a arătat atunci când s-a transfigurat la faţă pe Muntele Tabor. Pornind de la cuvintele Mântuitorului din Evanghelie: „Mergi în cămara ta şi te roagă”, isihaştii s-au dedicat unui proces de interiorizare a rugăciunii şi de potolire a pornirilor simţurilor pentru a dobândi o cunoaştere prin experienţă a lui Dumnezeu. Ţelul lor este vederea luminii dumnezeieşti şi unirea cu Dumnezeu.

Cel mai reprezentativ teolog al isihasmului este Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), care spunea că cel care participă la energiile dumnezeieşti se uneşte cu lumina şi în lumină el vede în deplină simţire toate cele ce rămân ascunse de cei care nu au acest har, pentru că cei curaţi la inimă văd pe Dumnezeu Care, fiind în lumină, locuieşte în ei şi se descoperă pe Sine celor care Îl iubesc. Deși această vedere mis­tică a lui Dumnezeu este o cale rezervată numai celor inițiați și puțini, teologul Vladimir Lossky spunea că, dacă mintea nu poate pătrunde până la Dumnezeu, El totuși poate fi cunoscut în experiența sau viața fiecărui om, iar părintele Dumitru Stăniloae vorbește de cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții. Inaccesibilitatea Ființei dumnezeiești și ideea vederii sau contemplării dumnezeirii au fost împăcate de Sfântul Grigorie Palama, care a făcut distincţie între Fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale. Credincioşii nu pot contempla deplin Fiinţa dumnezeiască, dar se pot împărtăşi de energiile lui Dumnezeu, de lucrările Sale şi de harul Său. Unii părinți ai Bisericii ne învață că Dumnezeu poate fi văzut în oamenii săi aleși, în sfinții care s-au umplut de harul și prezența Sa. Sfântul Grigorie de Nyssa (330-394) spunea că Dumnezeu poate fi văzut în persoanele umane restaurate, sfinţite. În unii oameni, pe măsură ce cresc în curăţia inimii, Dumnezeu devine mai vizibil în ei. Sfântul Grigorie de Nyssa elaborează teologia epectazelor, sau a progresului constant în vederea şi cunoaşterea lui Dumnezeu. El arată că idealul naturii umane constă în creşterea în virtute şi asemănarea cu Dumnezeu. Observăm din toate cele prezentate că vederea lui Dumnezeu este o realitate legată de scopul vieții omului.

De multe ori, toate nevo­ințele și eforturile monahilor îmbună­tățiți se îndreaptă spre vederea sau contemplarea dumnezeirii: „Aceasta este viața de veci, să Te cunoască pe tine Singurul Adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos pe care l-ai trimis” (Ioan 17, 3). Părinții Bisericii ne spun că nu putem să fugim de vederea înfricoșătoare și tainică a lui Dumnezeu și depinde de om cum se pregătește pentru această experiență, pentru că ni se spune că vederea lui Dumnezeu va produce în cei care s-au pocăit și trăit după poruncile Domnului bucurie și fericire veșnică, iar în cei care nu s-au pocăit și au iubit păcatul mai mult decât pe Dumnezeu, chin și suferință.