„Gheena focului” - o toponimie a iadului

Una dintre temele fundamentale ale teologiei creștine este cea a Judecății universale, atunci când fiecărui om i se va răsplăti după ceea ce a lucrat în viață. Acest lucru este înfățișat de Mântuitorul în mai multe locuri din Sfintele Evanghelii, Hristos spunând că drepții vor merge la viață veșnică și păcătoșii la osândă veșnică (cf. Matei 25, 46). Vorbind despre osândirea celor nepocăiți, Iisus folosește de mai multe ori termenul de „gheenă” sau „gheena focului”. Printr-o scurtă radiografie teologică, așezată în slovă de ziar, vom încerca să înțelegem la ce se referă această sintagmă, de ce Mântuitorul Hristos folosește această imagine atunci când vorbește despre osândirea păcă­to­șilor nepocăiți.

Termenul de „gheenă” vine din grecescul „Γέεννα”, care, la rândul său, vine din ebraicul „gej-hinnom”, care se traduce prin „Valea lui Hinnom”, uneori întâlnit și ca „gej-ben-hinnom”, adică „Valea fiilor lui Hinnom”. Sub această titulatură, locul istoric este menționat în cartea lui Iosua Navi, la capitolul 15, în care sunt arătate hotarele seminției lui Iuda la așezarea în Țara Sfântă, valea fiind identificată în partea de miazăzi a Ierusalimului (Iosua 15, 8). Prorocul Ieremia face referire la acest loc menționând că, aici, iudeii au construit altare unde își treceau copiii prin foc pentru celebrarea cultului zeului Moloh (Ieremia 7, 31). Locul a fost apoi spurcat din porunca regelui Iosia (640-609 î.Hr.), în cadrul amplelor sale reforme religioase, pentru a nu mai fi folosit de iudei în săvârșirea vreunui ritual religios (4 Regi 23, 10), pentru că devenise detestabil și era considerat blestemat fiindcă se obișnuia ca în această vale să fie arse trupurile celor care călcau Legea în mod grav și tot aici leșurile animalelor erau consumate de viermi. O altă practică neagreată de iudei s-a proliferat în acest loc odată cu sosirea romanilor, care practicau ritualul cremării camarazilor răposați.

Asocierea imaginii iadului, unde păcătoșii își vor ispăși pedeapsa, cu cea a gheenei (Gej-Hinnom; Gej-ben-Hinnom) poate fi explicată din două puncte de vedere. În primul rând, localizarea sa în afara zidurilor Ierusalimului, care este tip al Împărăției lui Dumnezeu, introduce simbolic o separație între cei care au fost admiși în cetate, întru bucurie veșnică, în ceata celor care s-au făcut bineplăcuți Domnului și cei care nu au fost pri­­miți, trebuind să peregrineze în jurul cetății, plângând și tânguindu-se în acest peisaj neospitalier al unui relief dominat de văi adânci, pline de gunoaie, necu­răție, foc și miros greu.

În al doilea rând, locul a fost asociat cu zeul Moloh, iudeii practicându-i cultul păgân în această vale, contrar rânduielilor Legii (Ieremia 7, 31). Edificarea altarelor acestei zeități în locuri joase dove­dește concepția că Moloh era asociat cu lumea subterană, un loc al întunericului și tristeții, unde sufletele păcătoșilor erau pedepsite. Din acest motiv, închinătorii aveau credința existenței în acest loc a unei treceri din lumea pământeană a oamenilor în lumea subpământeană a zeului, lucru care a crescut ulterior aversiunea față de această vale.

În Noul Testament, termenul este folosit de 11 ori, cu sens oarecum antitetic față de Împărăția lui Dumnezeu, de fiecare dată pentru a arăta osândirea păcătoșilor nepocăiți prin elemente ca „focul nestins” (Marcu 9, 47-48), „viermele care nu doarme” (Marcu 9, 43-44) sau „plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 13, 42). Pe baza acestor temeiuri scripturistice, învățătura ortodoxă asociază gheena cu iadul, acesta fiind un loc în care cei care au săvârșit păcate și nu s-au pocăit se chinuiesc.

Vorbind despre focul cel veșnic, părintele Dumitru Stăniloae arată că acesta îi arde, dar nu îi mistuie pe păcătoși, afirmând că, de fapt, el se referă la slava feței lui Hristos, care va fi percepută de cei drepți „ca o lumină iubitoare a toate acoperitoare”, iar „celor care nu L-au cunoscut le va apărea ca un foc consumator”. Totodată, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că ima­ginea „viermelui care nu doarme” se referă la mustrarea perma­nentă a conștiinței și rușinea celor nepo­căiți care sunt puși în fața păcatelor săvârșite în trup.

Gheena, în credința Bisericii drept­măritoare, nu este un loc în care sunt pedepsiți cei care au greșit, ci, mai degrabă, un veșnic exil al celor care nu au dorit să Îl cunoască pe Hristos și nu au vrut să urmeze iubirii Lui. Aceștia nu primesc o sentință în sens punitiv, pentru a se chinui în veșnicie, ci osândirea și-o atrag ei înșiși prin modul în care și-au structurat tainic sufletul în îndepărtarea de Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1, 9). Nu Dumnezeu îi alungă de la El, ci ei singuri se depărtează de Dumnezeu intrând în această stare de chin din cauza dezlipirii de Izvorul vieții, luminii și a tot binele.

Din acest motiv Sfântul Ioan Gură de Aur arăta că cel mai mare chin al celor osândiți la Judecată nu e focul sau mustrarea conștiin­ței, ci depărtarea de Dumnezeu: „Sunt chinuri mai mari decât acestea. Pierderea bunurilor cerești îi va aduce celui ce-o îndură o asemenea durere, o atât de cumplită strâmtorare a sufletului și o așa de mare întristare, încât de n-am avea parte de nici un alt chin, acesta doar ar fi de ajuns ca să ne sfâ­șie sufletele cu înțepătura și amăreala lui și să ne muncească mai rău decât toate chinurile iadului. E o caznă mai grea decât toate chinurile gheenei, să fii lipsit de slava cerească”.