Hristos, împlinirea profeţiilor

În data de 3 ianuarie Biserica săvârşeşte pomenirea Sfântului Proroc Maleahi, profeţia căruia încheie şirul cărţilor profetice ale Vechiului Testament şi ne aşază în aşteptarea venirii lui Mesia. Profeţii scriu despre împlinirea rânduielii lui Dumnezeu în venirea lui Mesia, care va reaşeza pacea între oameni şi Dumnezeu. Astfel, Hristos este împlinirea tuturor profeţiilor şi aşteptărilor umanităţii în privinţa împlinirii acestora.

Prorocii din Vechiul Testament nu erau numai nişte prezicători, ci erau oamenii lui Dumnezeu, care simţeau înlăuntrul lor chemarea de a le arăta oamenilor care este calea dreaptă pe care pot merge spre Domnul şi Creatorul lor. Prorocii aveau adesea ucenici şi se comportau, într-un fel, ca stareţii sau duhovnicii din mănăstirile cu care suntem noi obişnuiţi. Existau în Israel şi un fel de şcoli ale prorocilor, iar ucenicii acestora erau numiţi „fiii prorocilor”. Prorocii de cele mai multe ori au mustrat poporul pentru abdicarea de la credinţa cea adevărată şi căderea în închinarea la idoli. De multe ori, ei au mustrat şi căderile morale ale contemporanilor, fapt pentru care erau urâţi de cei vizaţi de mustrarea lor. Tradiţia ne spune că aproape toţi prorocii au fost ucişi de semeni pentru că acelora nu le convenea mustrarea lor. În rândul prorocilor care au lăsat scrieri (16 la număr) este şi Sfântul Proroc Maleahi, cel pe care îl pomenim astăzi, 3 ianuarie.

Sfântul Proroc Maleahi este autorul cărţii care îi poartă numele şi este considerat ultimul dintre prorocii scriitori ai Vechiului Testament. Sunt păreri printre cercetătorii biblişti că el ar fi fost contemporan cu prorocii Agheu şi Zaharia, în perioada de revenire a poporului evreu în ţară, după exilul babilonian. În canonul biblic masoretic şi în traducerea greacă Septuaginta, cartea prorocului Maleahi este ultima dintre scrierile celor 12 proroci mici, însă unul dintre manuscrisele de la Qumran (4QXIIa) o plasează pe penultimul loc, înainte de profeţia lui Iona, care ar fi fost ultima. Cartea are 55 de versete, împărţite în 3 capitole, conform ediţiei masoretice (ebraice) şi 4 capitole conform traducerii greceşti a Septuagintei. Biblia românească a preluat împărţirea din versiunea masoretică, aşa că la noi cartea Maleahi este împărţită în 3 capitole. Menţionăm că împărţirea în capitole a Bibliei a fost făcută în secolul al XIII-lea de către cardinalul Stephan Langton din Anglia, iar în versete, peste alte două secole. Stilul cărţii prorocului Maleahi este unul deosebit, pentru că apare sub forma unor dialoguri (şase la număr) între proroc sau Dumnezeu şi oponenţii săi. Adesea prorocul citează oponenţii cu zicerile acestora. Cartea prorocului Maleahi ne duce cu mintea la scaunul de judecată, unde Judecătorul (Dumnezeu) le arată celor din sala de judecată cât de mult i-a ajutat şi felul în care aceştia au ştiut să aprecieze acel ajutor. Prorocia se încheie cu o promisiune că Domnul va veni, însă înainte de această venire va trimite pe cineva care să pregătească drumul şi oamenii, pentru ca ei să nu fie pedepsiţi: „Aduceţi-vă aminte de Legea lui Moise, slujitorul Meu, căruia i-am dat în muntele Horeb porunci şi rânduieli pentru tot Israelul: Iată că Eu vă trimit pe Ilie prorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare; El va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor, ca să nu vin şi să lovesc ţara cu blestem!” (Maleahi 3, 22-24).

Prorocia lui Maleahi şi Schimbarea la Faţă a Mântuitorului

Faptul că Iisus din Nazaret este Mesia era contestat de contemporanii Mântuitorului, mai ales de cei vizaţi de criticile Sale vehemente la adresa ipocriziei şi a folosirii Legii în scopuri mercantile. În una din nopţile din timpul propovăduirii veştii celei bune a salvării neamului omenesc din robia păcatului, Mântuitorul Hristos ia trei dintre ucenici (Petru, Iacov şi Ioan) şi urcă pe muntele Tabor pentru a Se ruga. Ucenicii adorm în puterea nopţii după mai multe ceasuri de priveghere, dar se trezesc într-o lumină neobişnuită, în care văd Chipul schimbat al Învăţătorului, iar alături de El pe prorocii Moise şi Ilie. Aceştia nu sunt altcineva decât cei care, în convorbirea lor directă, dar mijlocită de simboluri, cu Fiul lui Dumnezeu - Logosul prin care „toate s-au făcut”, cer să vadă faţa lui Dumnezeu. Ambii urcă în munte (sic!) şi acolo văd, în chip simbolic (primul de la spate, iar al doilea în forma unei adieri line de vânt), pe Dumnezeu. Scriitorii cărţilor Vechiului Testament ne redau aceste două experienţe, însă noi le înţelegem acum, după ce citim relatarea urcării pe munte şi a întâlnirii celor doi proroci de către Mântuitorul. În lumea lui Dumnezeu, unde au avut ocazia să intre pentru câteva clipe şi ucenicii Petru, Iacov şi Ioan, nu există trecut sau viitor, ci toate sunt de faţă, aici şi acum. Acest lucru ni-l arată îndeosebi icoanele bizantine care prezintă anumite evenimente din istoria mântuirii. Vedem şi în acelea, ca şi cum toate ar fi la un loc, lucruri petrecute în diferite momente ale istoriei.

Prorocii Moise şi Ilie urcă fiecare pe muntele lui, iar Hristos pe muntele Tabor, însă în Împărăţia lui Dumnezeu ei se întâlnesc în acelaşi loc şi înţeleg marea Taină a creaţiei omului şi îndumnezeirii Logosului. Învăţătorul le apare ucenicilor „schimbat la faţă” (Matei 17, 2), la fel cum le-a apărut după Învierea Sa, când discipolii cei mai apropiaţi nu au fost în stare să-L recunoască, iar Evanghelistul adaugă, înmuind orbirea lăuntrică a ucenicilor, că „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Luca 24, 16).

Prorocul Maleahi arată în ultimele versete ale cărţii sale nu sfârşitul lumii, cum există unele interpretări, ci punctul culminant al istoriei acesteia, atunci când omul în sfârşit Îl poate vedea pe Dumnezeu faţă către faţă, fără a muri, ci trăind în El cu adevărat. Această vedere, pe care o prevesteşte Sfântul Maleahi, este partea centrală a teologiei ortodoxe isihaste, punctată foarte bine în rânduielile liturgice, dar mai ales în privegherile de noapte, care sunt stabilite de Tipic în orice duminică, praznic şi pomenire a unui sfânt iubit de comunitate. În urma privegherii, cu toate neputinţele lor, ucenicii au văzut „faţa lui Dumnezeu” şi noi suntem, de asemenea, chemaţi să vedem faţa lui Dumnezeu ostenindu-ne trupul, dar mai ales sufletul şi inima, în rugăciunea niptică rânduită de Părinţii Bisericii, dintre care pe unii: Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, îi cinstim în mod deosebit în anul 2022.