Împărăţia lui Hristos a biruit iadul

O temă recurentă în Sfânta Scriptură este Împărăţia cerurilor. Mântuitorul Hristos îşi începe activitatea publică cu vestirea iminentei veniri a Împărăţiei, pe care o aseamănă cu aluatul care dospeşte toată frământătura, cu sămânţa de muştar care rodeşte bogat, cu mărgăritarul de mult preţ, cu comoara ascunsă şi cu alte numeroase imagini şi simboluri. Pentru a desluşi semnificaţia Împărăţiei cerurilor am cercetat această temă în cartea de strană numită Penticostar, ştiut fiind că în teologia liturgică perioada Penticostarul corespunde slujirii sau demnităţii împărăteşti a Mântuitorului.

Părintele Dumitru Stăniloae a fost primul în teologia românească ce a arătat că Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este o manifestare a slujirii sau demnităţii Sale împărăteşti. Imaginea iconică a Învierii, cu Mântuitorul Iisus Hristos pogorât la iad şi ridicând din străfundurile lui pe strămoşii neamului omenesc în frunte cu Adam şi Eva, ne redă esenţialul slujirii împărăteşti a Domnului: Hristos conduce în Împărăţia cerurilor întreg neamul omenesc ca stăpân sau împărat legitim învestit cu putere absolută. Fie că este numit Stăpân, Împărat, Atotputernic, Cap al Bisericii, Judecător, se recunoaşte prin toate aceste denumiri, precum şi prin altele centralitatea Mântuitorului Iisus Hristos şi autoritatea Lui indiscutabilă asupra întregii făpturi. Asupra Împărăţiei cerurilor nu găsim o definiţie sau o descriere exactă, ci putem desprinde un lucru esenţial, ea este intim legată de Mântuitorul Hristos. Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi localizată într-un loc anume, ea este o realitate dinamică ce îşi întinde dominaţia asupra întregii lumi, văzută şi nevăzută. Penticostarul ne prezintă imaginea războiului dintre împărăţia iadului şi Împărăţia lui Dumnezeu: „Împărăţit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a rămas în veci; că Tu, Puternice, fiind pus în groapă, cu palma cea începătoare de viaţă ai rupt încuietorile morţii; şi ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac, izbăvirea cea nemincinoasă, făcându-te Mântuitorule, Cel dintâi sculat din morţi“ (Canonul Sâmbetei Mari, cântarea a VI-a, irmosul 4). Oamenii sunt chemaţi acum să ia roadele Împărăţiei şi să se împărtăşească de ele: „Veniţi, din rodul viţei, al dumnezeieştii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, Împărăţiei lui Hristos să ne împărtăşim, lăudându-L pe Dânsul ca pe un Dumnezeu, în veci“ (Canonul Învierii, cântarea a VIII-a, irmosul 2).

Istoria Împărăţiei lui Dumnezeu

Împărăţia lui Dumnezeu are mai multe componente şi ea s-a manifestat în istoria oamenilor în multe feluri. Astfel, aflăm în Sinaxarul de la Utrenia Învierii că Ziua Învierii sau Ziua Împărăţiei este şi ziua în care Dumnezeu a creat lumea şi ziua în care poporul iudeu a trecut prin Marea Roşie. Aceste evenimente sunt manifestări ale puterii lui Dumnezeu: „Numim sărbătoarea de azi Paşti, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc însemna trecere; fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus, la început, dintru nefiinţă întru fiinţă. În această zi smulgând Dumnezeu pe poporul israelitean din mâna Faraonului l-a trecut prin Marea Roşie şi, tot în această zi, S-a pogorât din ceruri şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei. Iar acum, smulgând tot neamul omenesc din adâncul iadului, l-a suit la cer şi l-a dus iarăşi la vechea vrednicie a nemuririi“ (Sinaxarul Duminicii Învierii). Împărăţia cerurilor este de natură duhovnicească. Reprezintă cumulul puterilor sufleteşti curăţite de orice urmă de păcat şi stricăciune. Ea este bucurie şi veselie sfântă, viaţă veşnică, putere şi înţelepciune, mântuire, împăcare cu Dumnezeu, băutură nouă, izvor al nestricăciunii. Reperul lumesc al ei este mormântul gol al lui Hristos: „Veniţi de la mormânt, femei binevestitoare, şi ziceţi Sionului: Primeşte de la noi bunele vestiri de bucurie ale Învierii lui Hristos. Veseleşte-te, saltă şi te bucură. Ierusalime, pe Împăratul-Hristos văzându-L ca pe un mire ieşind din mormânt“ (Stihirea a doua a Paştilor). Sfântul Ioan Gură de Aur spune în Cuvântul din noaptea Învierii că toţi oamenii sunt membri ai acestei Împărăţii şi toţi au chemarea de a fi robi ai Domnului. Cei care sunt înţelepţi intră în Împărăţia care este asemănată cu ospăţul unui Stăpân: „De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, în bucuria Domnului său“. Împărăţia cerurilor este dovada iubirii absolute a lui Dumnezeu şi este gratuită, se oferă tuturor oamenilor indiferent dacă au făcut ceva sau măcar au avut de gând: „Căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; şi pe cel din urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă“ (Cuvântul la Înviere al Sfântului Ioan Gură de Aur).

Atotputernicia lui Hristos se arată în Pătimirile Sale la fel ca la Înviere

Orice lucrare a lui Hristos de după Înviere este o edificare a Puterii şi Stăpânirii lui Dumnezeu. Hristos este Atotputernic când se arată ucenicilor Lui. Preaslăvirea lui Hristos la Înviere este îmbinată cu chenoza Lui. El vine înaintea ucenicilor în chip minunat, trecând prin uşile încuiate, se smereşte înaintea lui Toma, permiţându-i să-i pipăie coasta şi mâinile. În mod paradoxal, această smerire a lui Hristos este posibilă în virtutea puterii sale absolute: „Precum mai înainte a răbdat crucea şi uciderea cea nedreaptă, aşa şi acum, înviind din mormânt a treia zi, pecetluit fiind mormântul, şi stând înaintea ucenicilor, ca un Atotputernic, uşile fiind încuiate, rabdă Hristos cu iubire de oameni şi pipăirea“ (Stihire la Vecernia din Duminica Antipasha). În această perioadă, Hristos Se înfăţişează oamenilor ca un Împărat al tuturor. El este văzut de către ucenicii Săi aşa, dar şi noi Îl putem vedea în chip duhovnicesc pe Hristos ca Împărat: „Pe Tine, Împărate al tuturor, văzându-Te acum nu cu ochii, ci cu dorul inimii, încredinţaţi fiind că eşti Dumnezeu, cu cântări Te mărim“ (din Stihoavna la Duminica Tomii). Stăpânirea lui Hristos este singura legitimă, ea este o stăpânire absolută asupra întregii lumi din care orice putere potrivnică Lui a fost alungată: „Doamne mântuieşte pe credincioşi şi pe lumea Ta“. Puterea lui Dumnezeu este una care aduce pace şi linişte, nu este o putere opresivă: „Cel ce răstignire ai răbdat şi moartea ai călcat, şi ai înviat din morţi, împacă viaţa noastră, Doamne, ca un singur Atotputernic… Cel ce singur eşti Împărat al păcii“ (Stihire la Utrenia din Marţi, Săptămâna a doua după Paşti). Puterea absolută a Împăratului Iisus Hristos este libertatea de voinţă, de a face tot ceea ce El vrea. Spre deosebire de Dumnezeu, orice putere care vrea să se impună este vulnerabilă şi sfârşeşte prin a fi biruită: „Prin cruce ai robit pântecele iadului şi împreună ai sculat pe cei morţi, şi ai zdrobit stăpânirea morţii; pentru aceasta noi, cei din Adam, închinându-ne, lăudăm îngroparea şi Învierea Ta, Hristoase“ (Cântare din Canonul Mironosiţelor). În Penticostar nu se vorbeşte numai de Hristos ca Împărat, ci în multe alte locuri se arată că există o stăpânire şi o autoritate a întregii Sfintei Treimi. Întâlnim expresia „Treimea care împărăţeşte“: „Treimea cea de o fiinţă, care împărăţeşte în veacul veacului“; sau imaginea unui singur scaun de domnie al Sfintei Treimi: „Trei împreună fără de început şi împreună pe un scaun domnesc“. Duhul Sfânt nu este trecut în umbră, ci şi despre El aflăm că manifestă o stăpânire asupra lumii: „Prin Sfântul Duh este Stăpânia peste toate, Căruia se închină oştile cele de sus, cu toată suflarea celor de jos“; „laud Stăpânia Duhului Sfânt“.