În Biserică, prin rugăciune se alină realitatea morții

Teologiei îi revine greaua misiune de a-i prezenta omului moartea fizică ca pe o binefacere temporară. Îndrăzneala teologiei de a numi moartea bucurie se întemeiază în jertfa Domnului nostru Hristos, Căruia moartea I-a servit tocmai ca să arate că nu-L poate ține. La pomenirile generale ale părinților și fraților noștri trecuți la Domnul, Biserica are grijă să consolideze profundele slujbe și rânduieli săvârșite pentru odihna acestora cu învățături despre Înviere și viața veșnică din Împărăția lui Dumnezeu, a sfinților și a tuturor drepților.

 Moartea e primită de oameni în feluri diferite: în mod înspăimântător de către cei ataşaţi de lucrurile pământeşti (Srh. 41, 1); precum ceva firesc survenit în cursul vieţii, primit cu resemnare (Înţel. 2, 1), şi cu seninătate de cei credincioşi (Flp. 1, 21), fiind trecere spre o comuniune mai intensă cu Dumnezeu, Care i-a trimis în lume pe oameni şi îi aşteaptă părinteşte să revină acasă. Oricât s-ar strădui filosofia şi ştiinţa să lămurească această problemă, nu izbutesc să-l liniştească pe om că moartea nu este o problemă, ci din contră, un moment în care existenţa trece spre o formă deplină. Gândirea umană exprimată prin cultură (pictură, sculptură, literatură, filmografie, studii ştiinţifice, tehnologie avansată etc.) nu reuşeşte să explice cauza, scopul şi semnificaţia spirituală a morţii.

Parte din aceeași Biserică

Moartea este o problemă teologică prin excelenţă şi însăşi teologia îşi găseşte deplinătatea numai trecând prin și dincolo de moarte. În timp ce lumea tratează moartea cu spaimă şi groază, teologia trăitoare ar putea vorbi despre aceeaşi problemă, oarecum „cu zâmbetul pe buze” (a se vedea Teodor Baconsky - Râsul Patriarhilor. Eseu despre râs în patristica greacă). A teologhisi despre un lucru în general înseamnă a-l raporta la Dumnezeu, iar când moartea este raportată la Dumnezeu, ea nu există, pentru că Dumnezeul creştinilor, aşa cum se cântă în trisaghion, este fără de moarte. În Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, moartea şi-a pierdut „boldul”  (I Cor. 15, 55). După expresia părintelui Rafail Noica, Hristos a făcut moartea „de două parale”. Astfel, îndrăzneala teologiei de a numi moartea bucurie, sau ceea ce numeşte Sfântul Diadoch desăvârşita desfătare în Dumnezeu: „A socoti bucurie tristeţea morţii” (Filocalia vol. I, ediţia a II-a, Ed. Harisma, Buc., 1992, p. 389), se întemeiază în jertfa Domnului nostru Hristos, Căruia moartea I-a servit tocmai ca să arate că nu-L poate ține. Biruinţa lui Hristos asupra morţii este biruinţa pe care o moştenesc şi toate mădularele trupului Său tainic, care este Biserica, omenească şi dumnezeiască în acelaşi timp, icoană a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Creştinismul reduce distanţa dintre acum și dincolo prin credinţa că aceia adormiţi fac parte din aceeaşi Biserică cu cei vii: „… dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Rom. 14, 8-9).

Întrucât Biserica vede omul în deplinătatea lui, trup şi suflet, aduce în lume adevărul despre viaţa veşnică, îl pregăteşte pe om în timp pentru veşnicie. Numai în Biserica lui Hristos, existenţa umană capătă sens prin faptul că supravieţuieşte morţii. Şi numai în Biserică, viii sunt în reală comuniune cu cei adormiţi, pentru că alcătuiesc acelaşi trup şi au acelaşi cap, pe Hristos, Care El Însuși nu poate trăi fără mădularele trupului Său, după cum le spunea tralienilor Sfântul Ignatie Teoforul (Scrierile Părinţilor apostolici, EIBMBOR, Buc., 1995, p. 208). Cei vii nu sunt despărţiţi de cei adormiţi. Unii ca luptători, ceilalţi ca biruitori, alcătuiesc una şi aceeaşi Biserică, care se roagă şi pentru unii, şi pentru ceilalţi. Rugăciunea Bisericii anulează distanţele separării aduse de moarte, iar atunci când rugăciunea pentru cei adormiţi e foarte adâncă, ei pot fi simţiţi chiar mai vii decât au fost în existența lor pământească. Singura care lipseşte este vederea lor fizică, însă poate fi cu mult depăşită prin simţirea credinţei şi a nădejdii. Numai în Biserică putem înțelege de ce „nu mai suntem ca ceilalţi, care nu au nădejde” (I Tes. 4, 13), adică precum păgânii de odinioară, care nu aveau credinţa în Înviere, şi ca necredincioşii dintotdeauna.

Intrarea și ieșirea creștinului din lume

Despre moarte se vorbeşte pe fondul general al nădejdii în înviere. În viaţa duhovnicească, care mai ales pentru noi, cei botezați, este posibilă numai în Biserica lui Hristos, se activează ca dar de la Dumnezeu virtutea nădejdii, care-l leagă cel mai mult pe credincios de viaţa veşnică. În Biserică, încă de pe pământ, prin Sfintele Taine, se participă la viaţa lui Hristos în mod concret. Rânduiala Bisericii are grijă de om de la leagăn până la moarte, aşa cum arată şi întâia rânduială cu care-l întâmpină Biserica pe omul-prunc: „Doamne, Dumnezeul nostru, Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm, să se însemneze lumina feţei Tale peste robul tău (…) să se însemneze Crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima şi în cugetul lui, ca să fugă de deşertăciunea lumii şi de toată vicleana uneltire a vrăjmaşului (...) ca numele Tău cel sfânt să rămână nelepădat de dânsul, când se va uni la vremea cuvenită cu Biserica Ta cea sfântă, desăvârşindu-se prin înfricoşătoarele Taine ale Hristosului Tău”  (Aghiasmatar, EIBMO, Buc., 1971).

Viaţa creştinului în Biserică este realizată prin Taine şi întreţinută de rugăciuni în forma ierurgiilor, care-l însoţesc pe om în funcţie de împrejurările vieţii. Poate că, în nici un moment din viaţa omului, raportarea acestuia la Biserică nu este mai intensă ca în momentul prilejuit de moarte, înmormântare și pomenirile pentru cei adormiți. După tradiția atât de sănătoasă, mai ales slujba Înmormântării este cea la care, în cele din urmă, participă tot pământeanul încreștinat, pentru că prezenţa în biserică nu mai depinde de el. Dacă Rugăciunea la opt zile, prin care este însemnat pruncul cu numele care-l va purta, este prima întâlnire a omului cu rânduiala Bisericii de pe pământ, cea din urmă este cu rânduiala înmormântării și apoi cu pomenirile ce vor urma. Iată cum omul, copil fiind, lipsit de luarea minţii în propriile mâini, primeşte rugăciunea Bisericii, aşa cum va urma negreşit şi la sfârşitul vieţii. Deci, omul este adus la biserică la începutul şi la sfârșitul vieţii sale prin altul. Atât intrarea, cât şi ieşirea creştinului din lume, și apoi cinstirea cu rugăciune a memoriei sale, se săvârșesc prin rânduiala liturgică şi spaţiul sfânt al Bisericii. Astfel, putem spune că Botezul şi slujba Înmormântării sunt polii liturgici între care curge viaţa creştinului în istorie.