În căutarea paradisului

În Facere 2:10-14 este descris un râu care ieşea din Eden şi uda întreaga grădină, fiind împărţit în patru braţe (capete). Două dintre braţe au numele unor fluvii cunoscute. Oare prin aceasta nu poate fi Edenul localizat cu mai multă precizie?

Textul biblic le descrie pe cele patru braţe: "Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur. Aurul din ţara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. Numele râului al doilea este Ghihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin faţa Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul" (Facere 2:11-14).

Două necunoscute

Fison (Pişon în ebraică) înconjoară ţara Havila. În Facere 10:17 (paralel în 1 Paralipomena 1:9) Havila este menţionat între fiii lui Cuş (Etiopia), dar în v. 29 (paralel în 1 Paralipomena 1:23) între fiii lui Ioctan. Prin aceasta Havila se leagă fie de sudul Egiptului, fie de Arabia. În Facere 25:18 se spune despre urmaşii lui Ismael că s-au răspândit "de la Havila până la Şur, care este în faţa Egiptului". Deci Havila este şi o regiune, "ţară" cum este numită în Facere 2:10. Aceeaşi idee apare şi în 1 Regi 15:7, unde aceeaşi localizare "de la Havila până la Şur, adică până în faţa Egiptului" este oferită pentru bătălia regelui Saul împotriva amaleciţilor.

Cel mai probabil, Havila trebuie identificată cu Haulan, o federaţie tribală din sud-vestul Arabiei (Yemen), împărţită în două sau trei ramuri. Bdeliul este de fapt răşina gumată şi aromată a arborelui Commiphora mukul care creşte în Arabia, iar onixul este o variantă în diverse culori de calcedonie, piatră semipreţioasă, găsită de asemenea în Yemen. Cât priveşte aurul, în sudul Arabiei sunt cunoscute minele âAşam în regiunea Qudaâa cu aur roşu sau al-Qufaâa din Haulan cu metal de foarte bună calitate (W.W. Müller, "Hawilah (Person)", "Hawilah (Place)", în: David Noel Freedman (ed.), The Anchor Bible Dictionary, vol. 3, Doubleday, New York etc., 1992, pp. 81-82). După Ernst Axel Knauf, referinţa din Facere 25 trebuie disociată de Havila din sudul Arabiei (Haulan), fiind în apropiere de deşertul Nefud (Ismael. Untersuchungen zur Geschichte Palästinas und Nordarabiens im 1. Jahrtausend v. Chr., Harrassowitz, Wiesbaden, ed. 2, 1989, pp. 63-64). Oricare Havila dintre cele două locaţii posibile se are aici în vedere, nord sau sud, Fisonul ar fi deci un râu obscur, situat undeva în Peninsula Arabică.

Cât priveşte Ghihonul, acesta înconjoară ţara Cuş, denumirea obişnuită pentru Etiopia sau Nubia, regiunea dintre prima şi a patra cataractă a Nilului. De altfel Siene (Aswan, la prima cataractă) este considerată graniţă între Egipt şi Etiopia şi în Iezechiel 29:10. Conducătorii regatului cuşit au cucerit chiar Egiptul la mijlocul sec. 8 î.Hr., instaurând dinastia a 25-a, care a dăinuit un secol. Dintre aceştia Biblia ebraică îl menţionează pe Tirhaka (Taharka), "regele din Cuş" (4 Regi 19:9; paralel în Isaia 37:9). Cuş apare ca prim fiu al lui Ham (fiul lui Noe), pe când Miţraim (Egiptul) abia al doilea în Facere 10:6. Interesant că în Facere 10:7, printre fiii lui Cuş apare şi Havila, ceea ce ar sugera o conexiune între cele două râuri, Fison şi Ghihon. Întreg capitolul 18 din Isaia este dedicat ca profeţie cuşiţilor, descrişi ca: "un neam de statură înaltă şi cu pielea lucie", "un popor de temut, popor plin de putere şi viteaz, a cărui ţară este străbătută de fluvii" (v. 2).

Alţi comentatori consideră Cuş ca fiind o referire la casiţi, triburi situate la est de Tigru, care în sec. 14-12 î.Hr. chiar au instaurat o dinastie importantă în Babilon. Casiţii sunt numiţi Kaşşu sau Kuşşu în akkadiană, iar Ghihonul ar putea fi în acest caz Kerkheh sau râurile Diz plus Karun (K.A. Kitchen, On the Reliability of the Old Testament, Eerdmans, Grand Rapids / Cambridge, 2003, p. 429). Această variantă ar fi întărită şi de Pentateuhul samaritean, care are ca variantă pentru Ghihon râul Asqop (Choaspes), modernul Kerkheh (Victor P. Hamilton, The Book of Genesis. Chapters 1-17, Eerdmans, Grand Rapids, 1990, p. 170).

În fine, o altă variantă ar fi identificarea cu Cuşan, un trib arab asociat cu madianiţii, menţionat în Avacum 3:7: "Am văzut corturile lui Cuşan (Etiopia) lovite de groază, iar colibele ţării Madianului sînt cuprinse de cutremure" (Sinodala urmează aici Septuagintei identificând, greşit, pe Cuşan cu Etiopia, în loc de tribul înrudit cu madianiţii).

Ghihon mai apare în Vechiul Testament ca nume al izvorului din sud-estul Ierusalimului. Acolo de exemplu Solomon a fost uns rege (3 Regi 1:45). După 2 Paralipomena 32:30, regele Iezechia a canalizat apele Ghihonului către cetatea lui David (Ofel), iar regele Manase a ridicat zidul cetăţii în partea de apus a Ghihonului (2 Paralipomena 33:14). Această identificare nu trebuie însă luată în consideraţie, având în vedere că Ghihonul de lângă Ierusalim este izvor, nu râu propriu-zis.

Fluvii

Textul din Facere s-ar referi mai degrabă la râuri impozante, fluvii. Istoricul evreu Iosif Flaviu identifică de exemplu cele două râuri obscure cu Gangele (Fisonul) şi Nilul (Ghihonul) (Antichităţi iudaice 1:39, vol. 1, trad. Ion Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 10). Totuşi, el reflectă o tradiţie târzie, îndepărtată cronologic foarte mult de cartea Facerii. Cea mai bună părere cred că este a lui Westermann, după care cele două râuri rămân neidentificate (Claus Westermann, Genesis, vol. 1: Genesis 1-11, Neukirchener Verlag, Neukirchen-Vluyn, 1983, BKAT I/1, p. 298).

Celelalte două râuri, Perat (Eufratul) şi Hidechel (Tigru), sunt, dimpotrivă, foarte bine cunoscute. Dacă însă astăzi, înainte de vărsarea în Golful Persic Tigrul şi Eufratul se unesc în ceea ce se numeşte Shatt el-Arab, în Antichitate cursul lor era complet independent unul de celălalt. Acest mic detaliu cred că ne poate aduce un element decisiv în discuţia despre localizarea paradisului.

Râul Edenului care se despărţea în patru braţe ce udau grădina (paradisul) poate fi asociat cu conceptul de râu sau apă a vieţii. El este unul, după cum şi neamul omenesc e încă unul (abia în Facere 10 întâlnim tabelul naţiunilor) şi după cum limba e încă una singură (abia în Facere 11, în episodul cu turnul Babel/Babilon limbile se amestecă). Cele patru braţe reprezintă aşadar o diversitate în unitate.

Geografia duhovnicească

Faptul însă că anticii ştiau foarte bine că Tigrul nu se uneşte cu Eufratul ar sugera că geografia paradiziacă este în acelaşi timp asemănătoare geografiei de astăzi, dar şi complet diferită. Este o geografie a înţelegerii unităţii dintre lucrurile care după căderea omului subzistă separat, păcatul protopărinţilor ducând la o fărâmiţare a unităţii primordiale. Altfel spus, paradisul se afla pe pământul pe care îl ştim noi, dar în acea calitate unificatoare pe care între timp a pierdut-o. Aş înclina să identific Fisonul şi Ghihonul cu râuri mari, fluvii, în genul Nilului şi Gangelui, pentru ca imaginea de ansamblu să corespundă cu întreaga lume cunoscută la vremea aceea.

În cap. 24 din Înţelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah (Ecclesiasticul), Înţelepciunea este identificată cu Tora, Cartea Legământului Dumnezeului celui Preaînalt (v. 25). În continuare, Legea se aseamănă cu paradisul: "Această lege face să curgă ca Fisonul înţelepciunea şi ca Tigrul, în zilele primăverii. Ea umple, ca Eufratul, înţelegerea, şi ca Iordanul, în zilele secerii. Şi arată ca lumina învăţătura, ca Ghihonul în zilele culesului" (Sirah 24:26-28). Prin integrarea Iordanului între cele patru râuri (braţe) ale râului primordial, locaţia paradisului este adusă în pământul Israelului. Se sugerează astfel identificarea Ierusalimului, în care se află Templul, cu paradisul, deci în ultimă instanţă identificarea Templului cu raiul.

La această geografie mitică se referă şi viziunea apei care curge de sub pragul Templului utopic al lui Iezechiel din cap. 47. Apa sfântă face sănătoase apele Mării Moarte, aducând viaţă: peşti feluriţi (vv. 9-10) şi pomi cu frunze care nu se veştejesc şi ale căror frunze se întrebuinţează la leacuri (v. 12).

Dar recuperarea paradisului primordial se va întâmpla abia în eshaton, în "noul Ierusalim", chipul Bisericii de la sfârşitul veacurilor: "Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor" (Apocalipsa 22:1-2).

Putem conchide, observând că paradisul din Facere 2:10-14 trimite în egală măsură la elemente cunoscute (este acelaşi pământ ca cel pe care îl cunoaştem noi), dar şi la elemente necunoscute (dispunerea geografică este complet diferită). Printr-un procedeu simplu se arată că paradisul nu a fost pierdut, fiind încă printre noi, dar nu ne mai este accesibil decât fărâmiţat. Recuperarea paradisului presupune o transfigurare a lumii noastre şi a nouă înşine.