Părinţii Bisericii afirmă că Duhul Sfânt se pogoară peste umanitatea îndumnezeită a lui Hristos aşa cum se „odihneşte“ în Fiul din veşnicie. Aşa se pogoară şi se odihneşte în cei care cred Logosului întrupat, dându-le posibilitatea să rămână în comuniunea cu Hristos, îndumnezeindu-se. Omul este văzut de Sfântul Pavel ca „templu al Duhului Sfânt“. Fără Duhul nu putem vedea pe Fiul, iar fără Fiul nu putem cunoaşte pe Tatăl.
Părinţii Bisericii afirmă că Duhul Sfânt se pogoară peste umanitatea îndumnezeită a lui Hristos aşa cum se „odihneşte“ în Fiul din veşnicie. Aşa se pogoară şi se odihneşte în cei care cred Logosului întrupat, dându-le posibilitatea să rămână în comuniunea cu Hristos, îndumnezeindu-se. Omul este văzut de Sfântul Pavel ca „templu al Duhului Sfânt“. Fără Duhul nu putem vedea pe Fiul, iar fără Fiul nu putem cunoaşte pe Tatăl.
În Vechiul Testament, conceptul de duh (rűah în limba ebraică) surprindea existenţa unei puteri supranaturale, care vine de la Dumnezeu, pe care Dumnezeu a insuflat-o omului (Fac. 2, 7), fiind sinonim cu nefeş, suflet. Câteodată în Scriptură este dificil a distinge între Duhul lui Dumnezeu şi duhul omului. Între cele două există o distincţie, primul termen definind relaţia directă, duhovnicească a omului cu Dumnezeu, cel de-al doilea viaţa biopsihică a omului. Sfântul Apostol Pavel va face distincţia între oameni trupeşti şi oameni duhovniceşti.
Tot în Legea Veche există o relaţie profundă între dabar (cuvânt) şi rűah (suflare, vânt, duh), relaţie pe care teologii ortodocşi o văd ca şi relaţie între Persoana Fiului şi Persoana Duhului. Între Persoana Fiului (Cuvântului) şi a Duhului există o interrelaţie şi condiţionare reciprocă, „Cuvântul lui Dumnezeu revarsă şi transmite Duhul Sfânt, dar şi invers, Cuvântul este revărsat şi transmis de către Duhul. Cuvântul, prin definiţie, Se întrupează, în timp ce Duhul, tot prin definiţie, întrupează“. În ceea ce priveşte creaţia întâlnim o „simultaneitate“ şi o „complementaritate“ a Cuvântului şi a Duhului, rűah fiind de genul feminin, ceea ce indică capacitatea Duhului de a fecunda materia, dar şi starea persoanei umane în ordinea unei noi vieţi, duhovniceşti. Această idee este dezvoltată mai târziu de Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile la Facere, dar şi de Sfântul Efrem Sirul şi întreaga tradiţie siriană. Creaţia întreagă are prin acest aspect nu numai o dimensiune hristologică, ca operă a Logosului prin care toate s-au făcut, ci şi o dimensiune profund pnevmatologică. Această dimensiune pnevmatologică a creaţiei revelează de fapt prezenţa Duhului Sfânt în creaţie, prezenţă care implică transfigurarea tainică a ei care se va desăvârşi în eshaton.
Prezenţa Duhului Sfânt în Legea Nouă
Dacă în Vechiul Testament Duhul pregăteşte venirea Fiului, în Noul Testament, Fiul pregăteşte pogorârea Duhului prin care Fiul va fi prezent în Biserică şi lume până la a doua Sa venire întru slavă.
Întreaga viaţă a lui Iisus Hristos este o viaţă plină de Duhul Sfânt. La Întruparea Cuvântului, Duhul este prezent şi lucrător, la Botezul lui Hristos în Iordan, Duhul care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul se revelează, coborându-Se peste umanitatea lui Hristos, miruind-o, şi astfel se va odihni şi peste cei care cred în Hristos. Pe Tabor prezenţa Duhului este evidenţiată de norul luminos, aşa cum prezenţa Duhului este evidentă şi în Patimi, Moarte, Înviere, Înălţare. Hristos Se înalţă cu trupul înviat şi transfigurat la cer, de-a dreapta Tatălui, iar Duhul Se pogoară pentru a-L face prezent pe Hristos în Biserică şi lume până la sfârşitul veacurilor. Hristos şi Duhul „sunt cele două Persoane care efectuează împreună şi actualizează în mod solidar toată Revelaţia şi eficienţa ei până la sfârşitul lumii (…). Între Cuvântul şi Duhul Sfânt există o reciprocitate continuă a revelării şi ambii împlinesc o revelare comună a Tatălui şi o spiritualizare comună a creaţiei. Niciodată Cuvântul nu e lipsit de Duhul, Care ne face să primim pe Cuvântul, şi nici Duhul Sfânt de Cuvântul cu Care ne uneşte tot mai mult. Dar fiecare din cei doi are poziţia proprie, în acţiunea revelatoare, conform poziţiei din viaţa internă a Sfintei Treimi“. Astfel, putem vorbi de relaţia reciprocă dintre Hristos şi Duhul în întreaga iconomie a mântuirii omului, teologii ortodocşi vorbind despre această reciprocitate şi în cultul şi spiritualitatea Bisericii, în Liturghie.
Lucrarea Duhului zideşte Biserica-Trup al lui Hristos
Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime este scopul ultim al iconomiei Treimii. Prezenţa Duhului în viaţa comunităţilor creştine este o realitate. Fără Duhul Sfânt, prezenţa lui Hristos nu poate fi realizată, Biserica fiind „dialogul lui Dumnezeu cu credincioşii prin Hristos în Duhul Sfânt“ sau „Hristos unit în Duhul Sfânt cu cei care cred“, Biserica având misiunea de a „păstra prin Duhul Sfânt revelaţia împlinită în Hristos“. Lucrarea Duhului în viaţa Bisericii este legată de Taine, prin Taine lucrarea Duhului zideşte Biserica-Trup al lui Hristos. În Taine, oamenii participă la Taina lui Hristos în Duhul Sfânt. Primind prin ungere pecetea Duhului Sfânt, suntem încorporaţi sacramental în Taina lui Hristos, trecând în mod real de la moarte la viaţă, de la ceea ce este trupesc la ceea ce este duhovnicesc în vederea îndumnezeirii. Duhul Sfânt este Duhul comuniunii, comunitatea cere în Liturghie să se unească în acelaşi Duh prezent în Trupul lui Hristos, Biserica.
Părinţii Bisericii au afirmat dumnezeirea Duhului Sfânt făcând distincţia între creatură şi Creator, între creat şi necreat. Duhul Sfânt nu este o creatură, ci Persoană a Treimii, Care rămâne cumva ascunsă, tainică, în însăşi modul revelării Sale. Sfântul Vasile afirmă egalitatea Persoanelor Treimice şi raportul lor cu făpturile subliniind faptul că această învăţătură se întâlneşte practic în cultul Bisericii, mai ales în dimensiunea de viaţă a Tainei Botezului.
Duhul Sfânt şi Tainele Bisericii
Teologia patristică a afirmat faptul că Duhul Sfânt este prezent în creaţie şi invocat în acelaşi timp pentru a înnoi continuu creaţia până la transfigurarea ei finală. Apa, untdelemnul, mirul, pâinea şi vinul aduse la Altar sunt pnevmatizate, devenind nu numai preînchipuiri ale zilei a opta, ci şi mijloace de sfinţire a oamenilor în vederea transfigurării lor. Teologia ortodoxă acordă o însemnătate majoră epiclezei Sfântului Duh, pe care nu o reduce punctual doar la momentul prefacerii darurilor, ci o vede extinsă în mod complex la întregul eveniment al Bisericii şi la ieşirea misionară a Bisericii în lume. Toate Tainele au propria lor epicleză. Dar Liturghia nu rezidă doar în sfinţirea darurilor, ci şi în sfinţirea credincioşilor, Duhul Sfânt fiind invocat pentru a se pogorî şi peste Cinstitele Daruri, şi peste cei aflaţi în Biserică. Astfel, Duhul preface nu numai pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, ci şi viaţa credincioşilor o transfigurează. Dacă în Botez suntem renăscuţi în Duhul împreună cu Hristos la o nouă viaţă - Duhul Sfânt fiind Duhul înfierii -, în Mirungere primim darurile Duhului Sfânt, pentru a putea creşte în viaţa duhovnicească, ungerea cu Sfântul Mir indicând prezenţa personală a Duhului, lucrător în fiecare Taină a Bisericii.
