Înfierea morților

Cuvintele Domnului aduc dragostea Sa la noi, rămân cu noi, ne însoțesc și rodesc pe tot parcursul vieții, după măsura dragostei cu care și noi răspundem. Dragostea nu se poate refuza, pentru că, fără ea, nu cunoaștem adevărata bucurie. Cuvintele sfinte nu se uită: sunt cuvintele vieții, pe care ne-a dăruit-o Cel fără de vârstă, Creatorul văzutelor și nevăzutelor -, dau putere sufletului și aprind nădejdea, mai ales în clipele cele mai grele.

Un astfel de cuvânt aducător de speranță a fost rostit de Mântuitorul înaintea Pătimirilor Sale, pentru a întări inimile ucenicilor și, prin ei, pe ale noastre, ale tuturor: Nu vă las orfani. Mă voi întoarce la voi... În ziua aceea, veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteți în Mine și că Eu sunt în voi (Ioan 14, 18-20).

Dacă avem cuvintele Domnului cu noi și împlinim voia Sa, suntem frații Domnului Iisus și Dumnezeu Tatăl este cu noi; nu rămânem niciodată singuri - nici măcar atunci când am fi părăsiți de toți oamenii sau când nu mai avem pe nimeni în această lume.

Prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu ne-a înfiat. El S-a făcut asemenea nouă, ca noi să ne putem ridica, prin har, la asemănarea cea dintâi, asemenea Chipului după care am fost creați.

Prin Iisus Hristos, Tatăl Cel ceresc ne devine și nouă Tată, după cum El Însuși ne-a învățat să spunem atunci când ne rugăm: „Tatăl nostru care ești în ceruri”... Frăție­tatea cu Domnul Cel răstignit și înviat este, prin credință, mai puternică decât moartea. Ea străbate mormântul și deschide, prin Înviere, calea spre bucuria întâlnirii cu cei dragi.

În spiritul acestui adevăr, cutremurător și edificator este devotamentul Mariei Magdalena, care s-a dus la mormântul Mântuitorului înfruntând iminentele pericole, mișcată fiind de dorul care înfrânge totul pentru Cel iubit. Această iubire nu se teme de întunericul mormântului; ea reflectă credința vie a dăinuirii cu cei trecuți dincolo, a legăturii dintre cei vechi și cei adormiți.

Nu voi uita cum, în copilărie, martori fiind bunica și mama mea - și, odată cu ele, ceilalți credincioși din sat -, dădeau dovadă de o preocupare sfântă față de mormintele celor plecați la Domnul, mai ales înaintea sărbătorilor. Mormintele erau prima grijă a lor înainte de a merge la biserică, în duminici și sărbători.

Prin rugăciunile pe care le făceau cu evlavie și cu ochii înlă­crimați la mormintele acestora, străjuite de crucile pe care erau înscrise numele celor adormiți, intrau într-o legătură care des­ființa barierele temporale. Nu era mormânt fără candelă. Mormintele celor adormiți care nu mai aveau pe nimeni erau luate în grijă de ceilalți. Cum s-ar zice, cei adormiți erau, în felul acesta, înfiați. Nu mică mi-a fost mirarea când mama tămâia, pe lângă mormintele familiei, și alte câteva morminte. Curios, am întrebat-o de ce face acest lucru și mi-a răspuns că cei îngropați acolo nu mai au pe nimeni în viață. Dar - mi-a precizat bunica, să nu uit - cei ce își dorm somnul de veci în aceste morminte sunt frații noștri prin credință. Au trăit și s-au rugat în aceeași Biserică, iar în Împărăția lui Dumnezeu, toți vom fi împreună ca fii ai Lui. Așa cum sfinții sunt ai tuturor - și morții aceștia sunt ai noștri, împreună cu noi și-au zidit veș­nicia aici pe pământ.

Frumusețea unui om se vede din gesturile dezinteresate, pline de tandrețe față de alții, călăuzite doar de firescul iubirii. Asemenea bogăție de sensuri, mai puțin exprimate la prima lectură, depășesc veșmântul cuvintelor; rămân în aura lor diafană de lumină odihnitoare, a misterului existenței care înalță sufletul la bucuria ne­sfârșită, a veșniciei.

Avem parte cu adevărat de bucurie, în măsura în care dăruim bucurie. Esența vieții o regăsim în cuvintele Domnului, care ne-a zis: Bucurați-vă! (Matei 5, 12). Mesaj preluat de Sfântul Pavel, în aceeași cheie: Bucurați-vă pururea! (I Tesaloniceni 5, 12). Domnul ne învață bunătatea, prin ea ne apropie în mod real pe unii de alții, schimbă inimi, destramă răutatea. Prin bunătate, rezistăm în fața tuturor încercărilor vieții. Suntem în legătură cu izvorul puterii noastre de a face față încercărilor pe care nu le putem rezolva singuri. Bucuria faptei celei bune se tră­iește atunci când urmăm modelul izvorului bunătății, pe Dumnezeu, către Care noi îndrăznim să cerem bunătatea irezistibilă când spunem: Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu (Psalmul 103).

Bucuria cu cei dragi în Domnul nu piere niciodată, adună și în­tărește - iar timpul, în astfel de clipe, se sfințește. Cine face parte din biserica lui Hristos nu este singur niciodată, are cine să se roage pentru el. Chiar și atunci când va înceta rugăciunea unuia pentru altul, legăturile dintre noi nu vor înceta, lumea va exista.

După cum spun unii, oricât de liniștitoare ar fi, singurătatea rămâne totuși singurătate. Într-o lume cum este cea de astăzi, bântuită cât mai mult de singurătate, credința este binevenită, ne leagă și ne ține uniți în comuniune, unii cu alții, cu cei din cer și cu Dumnezeu. Această comuniune este specială, prin taina ei: o comuniune între suflete, care nu se întrerupe prin moarte, ci se înveș­ni­cește. Cultul celor a­dormiți rodește sfinți și împă­rtă­șește sfințenie. Este o cale prin care iubirea nu se frânge, ci se desăvârșește.

Prin rugăciune, ne unim cu cei plecați și trăim împreună, aici ca și dincolo, în bucuria Domnului Iisus.

Câtă vreme avem pentru cine să ne rugăm - și câtă vreme se roagă cineva pentru noi -, mântuirea este posibilă.