Ce efort uriaș presupune întâlnirea cu sinele! Trăim sub presiunea timpului nerăbdător, avem preocupări numeroase și disparate, dinamica profesională ne seduce să fim cu ochii pe fel și fel de mișcări exterioare. Experiențele cotidiene par să ne someze, să fim antrenați mai mult pentru ce se întâmplă în afara noastră, bucuriile simple ajung să fie programate, firescul nu mai are ramă socială, întâlnirea cu aproapele cade spre un față către față fizic și, peste toate acestea, întâlnirea cu sinele e indeterminabil amânată.
Încercăm să-i amenajăm un cadru în afară, deși dispune de tot ceea ce îi trebuie pentru a se desfășura înăuntru. Ba mai mult, oricât ar încerca societatea post-adevăr să pervertească și să taie legăturile acestei întâlniri, omul e făcut să se regăsească înăuntrul său. Acolo e punctul referențial al tuturor căutărilor din lume și prin lume. Întâlnirile cu ceilalți, bucuriile festive ale vieții, supărările, neajunsurile diverse, privirea spre natură și spre evoluțiile palpabile ale omenirii, manifestările spirituale, toate acestea reprezintă cărări spre întâlnirea cu sinele, care nu e decât stadiul pregătitor pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Omul nu se poate întâlni cu Dumnezeu, dacă nu se întâlnește cu sinele, cu imaginea fidelă, clară a propriilor gânduri, cuvinte și fapte, pe care să le judece necontenit și pătrunzător. Cuvintele Mitropolitului Antonie de Suroj sunt magistrale: ,,Dumnezeu așteaptă timpul pârguirii, maturizării, atunci când vom fi înșine în stare să ne pronunțăm judecata asupra noastră și când vom putea primi judecata Sa necondiționată, dreaptă, nepărtinitoare, în care să nu vedem condamnare, ci o chemare a lui Dumnezeu către o creștere spre vrednicia de om în deplinul său înțeles”. Într-adevăr, să rămâi doar cu sinele, ca într-un atelier de artă, unde prea puține produse ale minții și ale inimii sunt finisate, poate fi o stare teribilă a omului obișnuit cu privirea distrasă de la cele intime, duhovnicești. A te sustrage de la întâlnirea cu tine însuți e cea mai frecventă formă de trădare din contemporaneitate. Mulți au devenit produsele unei minți colective, formată din ideile unei filosofii populiste. Când omul își îndreaptă privirea spre sine, capătă dimensiunea și greutatea reală a propriilor acțiuni. Abia atunci i se dezvăluie identitatea sa profundă, cu bunele și cu relele ei, atunci aude și ascultă glasul conștiinței.
De asemenea, întâlnirea cu ceilalți tinde să devină o formalitate, întâlnirea a două exteriorități sociale, care, în fapt, nu discută idei și esențe, ci își înfățișează unii altora lungi paranteze narative pe lângă abordarea temeinică a subiectului sau a cauzelor, dorind a căpăta o oarecare admirație, control asupra câmpului comunicațional, dreptate modernă, după principiul vedetismului de conjunctură, sau o milă estetică (grimase și nimic mai mult). Această ,,milă” îmbracă, așadar, haina interesului, după cum ne redă și La Rochefoucauld în următoarele cuvinte: ,,Mila este adesea o percepere a necazurilor noastre în necazurile celuilalt.
Este o prevedere abilă a nenorocirilor care ne pot lovi; îi ajutăm pe ceilalți pentru a-i obliga să ne ajute la rândul lor în situații asemănătoare; iar serviciile pe care le aducem celorlalți sunt la drept vorbind cadouri pe care ni le facem nouă înșine cu anticipație”.
Când omul nu se întâlnește cu sinele, nu poate dialoga cu celălalt, nu-l poate cuprinde pe celălalt cu mintea și inima laolaltă, pentru că, uneori, dialogul nu pornește de la întâlnirea cu celălalt, ci de la interogativitatea personală, care se prelungește până la comunicarea cu Dumnezeu în rugăciune. Ce își pot transmite două persoane lipsite de întâlnirea cu sinele și cu Dumnezeu? Un schimb de date existențiale de suprafață, birocratice și reci. De aceea, e necesar ca omul să se bucure de episodice reveniri în sine, să mediteze sub egida unor benevole singurătăți constructive, întregitoare. Societatea-carusel nu-i mai permite omului să se întrebe, să se privească mai atent, să consume o preferință și o îndoială, ci pur și simplu e prins într-o cursă pentru care a avea întâlniri cu sinele a devenit ceva neobișnuit, deși poate reprezenta punctul declanșator al celei mai motivate dorințe de comuniune. Căci dacă îți vizitezi galeria interioară cu fidelitate față de ceea ce ești, armonizând culorile, prelungite, astfel, și pentru cadrele dinafară, înaintezi cu sinele redescoperit spre cunoașterea lui Dumnezeu sădită acolo. Ca în cele din urmă să devii un mai asumat și mai sincer creștin în relația cu semenii și cu lumea. Să nu ratăm, deci, întâlnirea cu sinele, fiindcă în lipsa ei nu putem avea o bornă justă pentru cunoașterea și comuniunea din miezul micilor și marilor întâlniri ale vieții.
