„Înţelepciunea” de la atribut la personificare

Între termenii cei mai uzuali din Sfânta Scriptură se numără şi „înţelepciunea”. Având un parcurs complex, cu numeroase etimologii şi ocurenţe, „înțelepciunea” se încadrează între puţinele cuvinte care depăşesc întrebuinţarea atributivă, ajungând în final la performanţa personificării.

În Vechiul Testament există cel puţin patru termeni diferiţi care se exprimă în sensul de „înţelepciune”. Primul şi cel mai popular este „hokma”, care se traduce explicit prin femininul ebraic de „înţelepciune” (cf. Înţelepciunea lui Solomon 9, 1). Cel de-al doilea termen este „bînâ”, care este descris în sensul de „înţelegere” (cf. Iov 39, 26 şi Proverbe 23, 4). Avem, de asemenea, şi termenul ebraic „t^ebûnâ”, redat prin echivalentul de „pricepere” (cf. Ps. 136, 5). Nu în ultimul rând, tot în legătură cu „înţelepciunea”, evreii mai foloseau şi pe „sekel” - „prudenţă” (cf. Ps. 12, 8; 23, 9). Corelativ cu spiritul practic al tradiţiei iudaice, înţelepciunea vechi-testamentară era socotită „arta de a avea succes, de a face un plan concret pentru a obţine rezultatele dorite. Înţelepciunea îşi are locul în inimă, centrul deciziei morale şi intelectuale (cf. Împ. 3, 9-12)” (Dicţionar biblic, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2015, pp. 817-818).

Primele ocurenţe biblice ale „înţelepciunii” sunt legate de meşteşugurile, de practicarea şi practicanţii lor („bînâ”). Astfel, cei care se găseau în principalele îndeletniciri şi funcţii cu responsabilităţi sociale purtau implicit denumirea de „înţelepţi”. De pildă, Beţaleel era „principalul meşter de la Cortul întâlnirii” (cf. Ieşire 31, 3). În alte locuri din Vechiul Testament erau, de asemenea, socotiţi ca exponenţi ai înţelepciunii practice: „făcătorii de idoli” (cf. Is. 40, 20); „bocitorii de meserie” (Ier. 9, 17); „navigatorii sau cârmacii”
(Iezechiel 27, 8-9).

În cadrul liderilor politici, înţelepciunea se găsea pe o treaptă diferită de afirmare. În funcţie de statutul şi responsabilitatea socială asumată, regii lui Israel trebuiau să dispună de înţelepciune şi pricepere („t^ebûnâ”) de a lua cele mai oportune decizii pentru viaţa poporului. Astfel, Iosua, David sau Solomon „au primit înţelepciune ca să fie în stare să-şi îndeplinească îndatoririle oficiale” (cf. Deut. 34, 9; 2 Sam. 14, 20; 1 Regi. 3, 9, 12; 4, 29). În profeţiile mesianice, spiritul practic al înţelepciunii ca responsabilitate socială face trimitere directă la persoana Mântuitorului Hristos, despre care vorbeşte Isaia: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe” (Isaia 11, 1-2). Reunind asociativ cei doi termeni înrudiţi semantic („hokma” - înţelepciune (lit) şi „t^ebûnâ” - pricepere), Psalmistul spune: „Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere” (Ps. 48, 3).

Ca derivat, cuvântul „înţelept” este aşezat în Vechiul Testament în echivalenţă cu termenul de „sfetnic”. Cu alte cuvinte, înţeleptul poate fi acea persoană care participă efectiv la bunăstarea unui apropiat de-al său, pe care îl povăţuieşte cu înţelepciune paternală pentru a deveni mai bun. Avem aici exemplul lui Iosif care ajunsese sfetnicul lui Faraon, fiind socotit ca „un tată” pentru acesta (cf. Geneză 45, 8). De asemenea, Debora dobândise un statut aparte printre confraţii săi, fiind, de asemenea, socotită ca o „mamă în Israel”: „Satele în Israel erau pustii... pustii... Până m-am sculat eu, Debora, Până m-am ridicat eu, mamă în Israel” (cf. Jud. 5, 7).

Nu în ultimul rând, stadiul sau treapta ultimă a înţelepciunii era, chiar şi în Vechiul Testament, de sorginte divină. În sensul cel mai deplin al cuvântului, „înţelepciunea aparţine numai lui Dumnezeu” (cf. Iov. 12, 13; Is. 31, 2; Dan. 2, 20-23). În această paradigmă, percepţia biblică despre „înţelepciune” depăşeşte asocierea ei cu orice domeniu al vieţii (Iov 10, 4; 26, 6; Proverbe 5, 21; 15, 3), subliniind incontestabil valoarea ei divină. În felul acesta, înţelepciunea care vine de la Dumnezeu se consideră a fi „realitatea sursă”, universul (Proverbe 3, 19) şi omul (Iov 10, 8) devenind astfel „produse ale înţelepciunii creatoare”. De asemenea, „procesele naturale” (Is. 28, 23-29) sau „evenimentele istorice” (Is. 31, 2) sunt, de asemenea, guvernate de înţelepciunea dumnezeiască, „care include o discriminare inefabilă între bine şi rău şi care este baza pentru răsplătirea dreaptă a celor neprihăniţi şi pentru pedeapsa dreaptă a celor răi (Ps. 1; 37, 73; Proverbe 10, 3; 11, 4; 12, 2)”. În cartea lui Iov, termenul prin care se consideră această înţelepciune este „insondabil” şi „de nepătruns” (Iov 28, 12, 21): „Dumnezeu, în harul Său trebuie să reveleze înţelepciunea dacă este vorba ca omul să o poată pricepe (Iov. 28, 23-28). Chiar şi înţelepciunea derivată din calităţile naturale sau cea obţinută din experienţă este un har, deoarece activitatea creatoare a lui Dumnezeu face posibilă această înţelepciune” (Dicţionar biblic, Oradea, 2015, p. 818).

Strânsa legătură dintre latura ei practică şi religioasă se găseşte explicitată în scurtele definiţii pe care le putem culege din conţinutul textului sacru al Vechiului Testament. Astfel, în Cartea Iov se spune foarte frumos că „frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (cf. Iov. 28, 28), iar în Psalmi se lămureşte şi mai mult, arătându-se că această „înţelegere bună este tuturor celor ce o fac pe ea” (Ps. 110, 10).

Ultima treaptă de înţelegere a „înţelepciunii” vechi-testamentare este echivalentă cu personificarea ei: „Înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi” (Pildele lui Solomon 9, 1). În Proverbe, Înţelepciunea apare personificată în „femeie”, care propovăduieşte pe uliţe îndreptarea oamenilor la adevăr: „Înţelepciunea strigă pe uliţă şi în piele îşi ridică glasul său. Ea propovăduieşte la răspântiile zgomotoase; înaintea porţilor cetăţii îşi spune cuvântul: „Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa? Întoarceţi-vă iarăşi la mustrarea mea şi iată eu voi turna peste voi duhul meu şi vă voi vesti cuvintele mele” (cf. Prov. 1, 20-23). Un lucru foarte interesant au reuşit să extragă exegeţii din acest monolog, anume acela că „Înţelepciunea are o existenţă independentă”. De aceea, în pozitivul afirmărilor sale, ea este socotită de fiecare dată un reper incontestabil, care merge până la identificarea personificată cu Divinitatea.