Iconografia Naşterii Domnului, aşa cum s-a definit treptat, până la forma ei finală, s-a alcătuit din Evangheliile canonice (Matei, Luca), cele apocrife (Protoevanghelia lui Iacob, Pseudo-Matei), imnografie şi scrieri ale Părinţilor Bisericii. Este una dintre icoanele cele mai accentuat narative, dezvăluind deopotrivă sensuri teologice şi un sentiment al evlaviei, ce respiră din bogăţia detaliilor şi din bucuria intensă a celor ce iau parte la taina Întrupării: fie ei oameni învăţaţi (magii) sau simpli (păstorii), îngeri, animalele, firea întreagă. Totul într-o simplitate desăvârşită. Simplitatea şi sacralitatea Pruncului înfăşat aflat în ieslea-sarcofag şi a Pruncului îmbăiat, prefigurând botezul. Pentru că aici, în icoana Naşterii, se găsesc împreună tainele Întrupării, morţii şi Învierii lui Hristos.
Ceea ce identificăm acum ca fiind icoana Naşterii Domnului s-a dezvoltat începând cu secolul al VI-lea. Din acel moment iconarul a căutat să redea Întruparea, acea taină care uneşte umanitatea cu divinitatea. Primele reprezentări ale Naşterii lui Iisus Hristos din Fecioara Maria erau mult mai simple şi compoziţia consacrată se dezvoltă pornind din două surse. Una, cu ecou în arta imperială, îi are pe Născătoarea de Dumnezeu cu Pruncul în braţe aşezaţi pe tron, iar la picioarele lor sunt magii şi păstorii, închinându-li-se. În acest mod îi vedem pe ampullele aduse din Ţara Sfântă (sec. VI, Monza sau Bobio Ampllue), acele vase în care pelerinii aduceau ulei sfinţit. Scena Adoraţiei magilor apare încă din secolul al IV-lea pe unele sarcofage (Roma, Milan), ea preia motivul antic, întâlnit în arta multor culturi mediteraneene, al purtătorilor de ofrande. Cea de-a doua sursă a iconografiei Naşterii lui Hristos este imaginea pictată pe capacul Relicvariului Sancta Sanctorum, o cutie de mici dimensiuni ce adună pietre din Locurile Sfinte (sec. VI, acum la Muzeul Vatican). Scena pictată, mai narativă decât cea dintâi, ne arată steaua, peştera, pe Fecioara Maria, Pruncul în iesle, boul şi asinul alături şi pe Iosif într-o poziţie meditativă. Din secolul al VIII-lea este consacrat deja şi grupul celor două femei care pregătesc îmbăierea Pruncului, motiv tradiţional în scene de naşteri, preluat din arta păgână şi din iconografia imperială. Peştera devine motiv definitiv asimilat din secolul al IX-lea, asociată fiind cu corul îngerilor şi cu adoraţia magilor, fapt pus în legătură cu fastul pe care îl capătă celebrarea liturgică a praznicului Naşterii.
Toate aceste personaje şi episoade care alcătuiesc compoziţia completă a icoanei Naşterii Domnului îşi au originea în surse literare. Citind Evangheliile canonice ale Sfinţilor Matei şi Luca, întâlnim cea mai mare parte a detaliilor: magii de la Răsărit, steaua care a venit şi a stat deasupra unde era Pruncul (Mt. 1, 18; 2, 1-2, 8-12), Pruncul în iesle, Maria, păstorii stând pe câmp, Îngerul Domnului şi mulţime de oaste cerească, prezenţa Dreptului Iosif (Lc. 2, 4-20). Din relatările Evangheliilor lipsesc doar cele două animale care încălzesc prin suflarea lor Pruncul aflat în iesle, peştera şi scena îmbăierii. Sursa lor este literatura apocrifă.
Peştera este amintită în Protoevanghelia lui Iacob, există însă şi o tradiţie paralelă, care plasează episodul Naşterii într-o peşteră din Betleem. Sfântul Martir Iustin Filosoful aduce prima mărturie în acest sens în Dialogul cu iudeul Trifon. Origen în Contra Celsum scrie despre "peştera în care El S-a născut", iar Eusebiu din Cezareea o aminteşte în mai multe locuri din a sa istorie bisericească. Aşa cum o vedem reprezentată, ea redă grota de la Betleem, accesibilă pelerinilor înainte ca împăratul Constantin să înalţe pe acel loc o impunătoare biserică.
Boul şi asinul apar doar în Evanghelia lui Pseudo-Matei: "un bou şi un asin i S-au închinat. S-au împlinit astfel cuvintele profetului Isaia: "Boul şi-a cunoscut stăpânul şi asinul ieslea domnului său; dar Israel nu mă cunoaşte, poporul meu nu mă pricepe" (Is. 1, 3)". Scena îmbăierii, cu cele două femei, dintre care una ţine Pruncul în braţe, alta pregăteşte apa, pleacă de la pasaje din aceleaşi evanghelii apocrife ale lui Iacob şi Matei.
Descriere şi semnificaţie
Urmărind aceste descrieri literare, este uşor de "citit" icoana Naşterii Domnului. Compoziţia este dominată de Născătoarea de Dumnezeu, întinsă pe un pat, având o expresie calmă, meditativă; alături, în faţa unei peşteri, stă Pruncul înfăşat, aşezat în iesle. Un bou şi un asin privesc spre El şi Îl încălzesc cu răsuflarea lor. Din bolta cerului coboară o rază de lumină, care la mijloc ia forma unei stele. Uneori este redată în trei fascicule, simbol al unităţii în Treime a dumnezeirii care se manifestă ca lumină. În jurul acestei scene principale se grupează restul personajelor şi detaliilor, care dau mărturie despre Întrupare şi despre urmările ei în istoria mântuirii. Privindu-le şi identificându-le, putem spune că toată creaţia ia parte la eveniment, fiecare în felul şi în dreptul lui, aducându-şi prinosul şi mulţumind. În partea de sus sunt îngerii, reprezentaţi în grupuri mai mult sau mai puţin numeroase, ei slavoslovesc, arată calea magilor, vorbesc cu păstorii şi le aduc vestea cea bună. În stânga sus sunt cei trei magi, pe jos sau călare, unul bătrân, cărunt şi cu barbă, altul de vârstă mijlocie şi al treilea tânăr şi imberb, pentru că revelaţia este dată oamenilor indiferent de vârsta lor. Ei aduc daruri; sunt oamenii lumii vechi, de origini şi rase diferite, subliniind prin aceasta universalitatea mântuirii aduse de Prunc. Sunt şi o prefigurare a mironosiţelor care vin la mormânt să ungă trupul cu miruri, aşa cum peştera e o prefigurare a mormântului Mântuitorului, iar scutecele, a giulgiurilor de îngropare.
Dincolo de munte, în partea dreaptă, sunt păstorii; unul cântă vesel din fluier, alăturându-se cetelor îngereşti, altul priveşte spre stea, altul paşte turmele. Alături de ei sunt animalele: oi şi capre, care fie pasc, fie privesc spre cer, exprimând mirarea întregii creaţii. În partea de jos a icoanei, Dreptul Iosif stă pe o movilă de pământ: o figură izolată, într-o poziţie meditativă. El nu face parte din grupul central, cel cu Pruncul şi Maica Sa (întâlnim aceasta doar în reprezentările care se abat de la canonul bizantin), întărind astfel învăţătura Bisericii că Hristos S-a născut din Fecioară. În faţa lui Iosif se află un păstor bătrân, rezemat în toiag. Tradiţia transmisă prin apocrife ne spune că Iosif s-a îndoit de minunea Naşterii, iar acest bătrân este personificarea Satanei care îl ispiteşte spunându-i că nu e posibilă o naştere feciorelnică, pentru că ar contrazice legile firii. Înfăţişarea lui demonică este accentuată în unele icoane, în care bătrânul apare cu două corniţe şi o coadă scurtă; tradiţia dă acestui bătrân păstor numele Tirs. Pandant al acestei scene, tot în partea de jos a icoanei, vedem două femei pregătind îmbăierea Pruncului. Numele lor s-a păstrat în tradiţie: Salomea şi Zelenei, fiind menţionate chiar şi în Erminia lui Dionisie din Furna. Comentatorii au văzut în redarea acestui episod umanitatea lui Hristos, El a acceptat să Se supună unui obicei omenesc, aşa cum mai târziu a acceptat să primească Botezul, deşi nu avea nevoie, fiind fără de păcat. Scena îmbăierii, care a stârnit în secolul al XVIII-lea controverse ce au dus chiar la înlăturarea ei din unele biserici athonite - pornind de la faptul că nu e menţionată în Evangheliile canonice şi nici nu e justificată doctrinar, Pruncul fiind cu totul curat şi născut mai presus de ordinea firească, nu avea nevoie de moaşă - nu este decât expresia întrupării reale a Mântuitorului, a înomenirii Sale.
Ceea ce domină această compoziţie extrem de vie, plină de detalii şi de naraţie, este sentimentul bucuriei, al participării întregii creaţii la minunea Naşterii. Omiliile la Naştere ale autorilor bizantini accentuează tocmai această bucurie şi faptul că ea nu este celebrată ca un eveniment trecut, ci ca unul mereu prezent în viaţa noastră, ca Taină a Întrupării, început al mântuirii noastre. Hristos trebuie să Se nască în fiecare creştin, iar acesta trebuie să-L primească în el aşa cum L-a primit peştera din Betleem.
