Istorie vs istorisire sau de ce sunt măgarii timizi din fire

Anii '60 au adus în studiul biblic o nouă direcţie de cercetare, interdisciplinară, care folosea intens date culese de arheologi, sociologi şi antropologi. Totuşi, înscriindu-se în linia deconstructivistă a perioadei, prin această infuzie s-a format o şcoală numită minimalistă (scandinavă sau de la Copenhaga) ce contesta în general posibilitatea de a credita cu obiectivitate literatura biblică.

Provocarea adusă de noua direcţie îşi păstrează încă actualitatea. În primul rând, se face diferenţă între istorie (history) şi istorisire (story). Istoria trebuie probată prin documente contemporane, prin descoperiri arheologice, prin studii sociologice şi antropologice făcute cu metode ştiinţifice. Arheologia se îmbogăţise cu o metodă mai interesantă de studiu: panoramarea de suprafaţă (archaeological survey), în locul exclusivei concentrări pe săparea sitului arheologic. Doar o asemenea abordare asigură reconstituirea cât mai fidelă a contextului istoric. Pentru minimalişti, literatura biblică a fost scrisă la o distanţă mult prea mare ca să fie fidelă adevărului istoric, drept care scriitorii biblici ar interpreta teologic, denaturând astfel istoria. Giovani Garbini chiar numeşte literatura biblică "mit".

O nouă paradigmă

Un alt minimalist, Philip Davies, arăta chiar că există pe de o parte Israelul istoric, atestabil prin arheologie, iar pe de altă parte Israelul literar, adică cel prezentat de Biblie. Cercetătorii conservatori ar fi realizat doar un hibrid artificial între ele, încercând să confirme Biblia prin istorie, demers respins vehement de Davies. Pentru el, cercetătorul trebuie să rămână cât mai obiectiv şi să-şi propună exclusiv înţelegerea Israelului istoric. Keith Whitelam consideră la fel istoria biblică drept o ştiinţă moartă, pentru că ea îşi propune să împace două abordări profund disparate: istoria (adică ştiinţa) şi literatura biblică (înţeleasă drept ficţiune). Utilizarea Bibliei trebuie să se limiteze la domeniul teologic, pentru istorie, ea devenind complet secundară. Cum să evaluezi istoric, se întreabă Whitelam, povestirea după care măgăriţa vrăjitorului Valaam a vorbit? Cei care vor să dea cu orice preţ dreptate textului biblic vor ajunge în situaţia ridicolă să se apere, invocând fie că măgăriţa lui Valaam era foarte talentată, fie că măgarii de azi şi-au pierdut capacitatea de a vorbi, fie pur şi simplu că sunt timizi din fire…

Istorie şi teologie

Dincolo de ironie, relaţia dintre istorie şi teologie este foarte controversată. Cea mai mare problemă, invocată şi de Whitelam în articolul citat, este faptul că metodei istorice îi rămâne inadecvat recursul la o instanţă supremă care să ghideze istoria, adică la Dumnezeu. Istoricul ar trebui de fapt să fie neangajat religios şi să caute pentru fenomenele istorice exclusiv explicaţii obiective, palpabile.

Trebuie să vedem însă aici o dorinţă la fel de subiectivă precum şi angajamentul religios. Pentru că artefactele arheologice nu vorbesc de la sine, ci trebuie interpretate, iar pe de altă parte nu răspund la toate întrebările, deci istoricul este obligat să reconstituie trecutul folosindu-şi imaginaţia. Manfred Oeming, într-o lucrare foarte sintetică dedicată hermeneuticii biblice, arată tocmai această problemă insurmontabilă a arheologului. În fond, atât de dorita obiectivitate se pierde, pentru că şi arheologul rămâne dependent de mentalitatea timpului său, îşi limitează subiectiv orizontul de înţelegere plecând de la anumite prejudecăţi.

De fapt, goana după obiectivitate reprezintă un demers modern sau postmodern, în care cunoaşterea este golită de raportarea personală foarte normală, iar cercetătorul îşi propune să se plaseze pe sine cât mai departe de obiectul pe care trebuie să-l cunoască. Între el şi obiectul cunoaşterii se interpune lupa, iar istoricul caută să fie cât mai detaşat, pentru a fi obiectiv. El poate fi totalmente neangajat confesional, poate fi ateu; el înseamnă ceva pentru cercetarea ştiinţifică doar dacă rămâne neutru. Aici intervine o diferenţă majoră. Teologia nu-şi propune să ofere o imagine obiectivă, pentru că înţelege cunoaşterea ca fiind un act interpersonal. Adevărul, inclusiv ştiinţific, nu rămâne ceva obiectiv, pentru că, în mod surprinzător, Mântuitorul Se identifică tocmai cu aceste categorii aparent universale şi obiective. "Eu sunt Calea, Adevărul şi viaţa".

În multe cazuri, minimaliştii au ajuns la soluţii extreme. De pildă, Thomas Thompson neagă istoricitatea naraţiunilor despre patriarhi, iar începând cu Mendenhall se neagă diferenţa dintre israeliţi şi canaaniţi, considerându-se că primii sunt doar o pătură umilă a canaaniţilor, care a trăit în perioada Bronzului Târziu la marginea zonelor cultivate pentru a coloniza apoi în Epoca de început a Fierului ţinuturile deluroase din centrul Israelului. După cum se poate observa, ceea ce Biblia păstrează ca esenţă a discursului său, diferenţa dintre canaaniţii politeişti şi israeliţi, este pusă în discuţie de către minimalişti. De fapt, minimaliştii tind să plaseze scrierea Vechiului Testament foarte târziu, în perioada exilică şi postexilică, atunci când primează după ei ideologia entuziaştilor care se întorc din Babilon. Istoria veche va fi scrisă însă dintr-o perspectivă îndepărtată ca timp şi de aceea este distorsionată prin dogmatizare. Niels Peter Lemche consideră de exemplu că Pentateuhul şi Istoria deuteronomistă au fost scrise în perioada postexilică, pentru că abia atunci se creează separarea dintre conceptul religios de Israel drept comunitate a lui Iahve şi canaaniţii, cei rămaşi în ţară, care nu au fost purificaţi de experienţa exilului sau care nu sunt din poporul Israel.

Prezumţia de vinovăţie

Minimaliştii adoptă însă o metodă care în sine nu pare lipsită de probleme. Rămânând la cunoştinţele oferite de arheologie şi refuzând importanţa istorică a Vechiului Testament, minimaliştii au la dispoziţie o plajă foarte restrânsă de informaţii. Oricum, ceea ce ne-a parvenit din Antichitate înseamnă un procentaj mic şi oricând o nouă descoperire poate infirma o teorie care, bazată pe puţinele mărturii existente, părea plauzibilă. Prin metoda negativă adoptată, minimaliştii seamănă cu un juriu care ar pleca de la prezumţia de vinovăţie în discutarea unui caz penal, şi nu invers, cum prevede dreptul actual.

Mă voi sluji de un exemplu.

S-a afirmat că regatele lui David şi Solomon nu au putut avea grandoarea de care vorbeşte Biblia pentru că aşa ceva nu a fost probat arheologic. Ierusalimul pe timpul lui David era un sat şi nicidecum capitala unui regat care să se întindă de la Eufrat până la râul Egiptului, pentru că un asemenea regat ar fi necesitat un întreg aparat birocratic care să-l administreze. În 1993, Niels Peter Lemche scria foarte sceptic chiar cu privire la existenţa regatului lui David şi Solomon. Dar chiar în 1993-1994 s-au descoperit două fragmente dintr-o stelă inscripţionată în aramaică în nordul Israelului, la Tel Dan, care îl numeşte pe regele iudeu ca aparţinând "casei lui David". Într-adevăr, despre regele David nu s-a păstrat nici o mărturie extrabiblică şi până la descoperirea stelei de la Tel Dan, folosind metoda minimalistă, puteam chiar contesta existenţa lui istorică. Însă simpla atestare confirmă cel puţin că David nu a fost un personaj legendar, ci întemeietorul unei dinastii, chiar dacă poate regatul său nu a atins limitele descrise de Biblie.

Viziunea patristică

De aceea cercetătorul nu trebuie să-şi propună să rămână robul unui criteriu autoimpus al utopicei obiectivităţi. De multe ori, critica biblică tinde tocmai să fie prea critică, vânând în primul rând discrepanţe şi contradicţii din cadrul textului biblic, fiind preocupată mai mult de partea tehnică, de "arheologia" textului. Sfinţii Părinţi nu au ignorat discrepanţele, ci au încercat mai degrabă să ofere soluţii pentru includerea acestor tensiuni într-un cadru mai larg de înţelegere. De aceea discursul patristic pare atât de necritic, sau "precritic", cititorului modern obişnuit cu tehnica exegetică modernă.

Adevărul lucrurilor poate să se ascundă şi într-un mod mai subtil în text, nu neapărat într-o obiectivitate artificială care i se pretinde. Poate că, apelând la acest metalimbaj al Sfintei Scripturi, şi măgarul lui Valaam poate fi ascultat.