Justiţia bisericească, între iubirea dumnezeiască şi dreptatea omenească

Biserica este o realitate eshatologică și o entitate socială structurată și organizată instituțional, dar caracterul său instituțional este un mijloc de manifestare care îi asigură o receptare într-o lume cu o mentalitate instituțională și juridică. Biserica a trebuit să își creeze un cadru organizatoric juridic, pentru că are un aspect comunitar-văzut și se sprijină pe fundamentele principiilor dreptului, orientată fiind întotdeauna spre misiunea ei harică, de a conduce pe om la mântuire și desăvârșire.

Încă de la debutul existenţei sale, Biserica a resimţit nevoia justiţiei, care se dorea o formă de manifestare a voinței divine, prin mijloacele lui Dumnezeu. În acest sens, Revelaţia divină supranaturală a arătat oamenilor necesitatea onestităţii membrilor Bisericii, dar mai ales a clericilor sau a slujitorilor din diferitele trepte ecleziale. Actul de judecată se înfăptuiește nu doar pentru a se face dreptate, ca în conștiința cavalerilor medievali, în sensul de a fi reparată onoarea lezată a cuiva, ci se are în vedere în primul rând, un aspect duhovnicesc și spiritual, prin îndreptarea celui ce a greșit pentru a reveni pe calea normalității și a mântuirii personale.

Însă, trebuie subliniat faptul că dreptul, ca dar divin oferit omului pentru sine și pentru alții, nu izvorăște din exterior, ci din adâncurile pline de taină ale ființei sale. Totul în Univers şi societate se supune unei ordini necesare, totul ascultă de o lege care se îngrijeşte ca în esența lor lucrurile să rămână la fel cum cere ordinea naturală, dreptatea și armonia. Inclusiv dreptul omenesc, ca sistem de drept și ca știință juridică, este în dependență de Legea divină și veșnică prin care lumea este guvernată cu ajutorul rațiunii dumnezeiești prezentă în raționalitatea lumii, iar libertatea dăruită omului de Creator conlucrează cu voința divină spre împlinirea scopului și rostului său în lume. Omul, prin rațiune, voință, sentiment, libertate și responsabilitate, daruri ale lui Dumnezeu și chip al Său, oscilează și optează în decursul existenței sale între bine și rău, moment în care trebuie să se înfăptuiască dreptatea și îndreptarea omului prin iubire și ajutorul Providenței divine, spre împlinirea scopului soteriologic și eshatologic al creației.

Instanța supremă, veșnică și infailibilă care judecă responsabilitatea și imputabilitatea faptelor ome­nești este judecata divină, căci „Domnul Savaot este mare prin judecata Sa şi Dumnezeul cel sfânt este sfânt prin dreptatea Sa” (Isaia 5, 16). Dreptul divin și legătura lui cu dreptul uman presupun spiritualizarea legii, a normelor juridice și a sistemului de drept în general. Legătura profundă dintre dreptul divin și dreptul uman, de natură spirituală, ar trebui să fie precedată metodologic de o explicație a legăturii dintre dreptul uman, religiozitate și spiritualitate.

Drept şi teologie

Orice societate omenească, cu organizare și dezvoltare corespunzătoare, trebuie să aibă la bază dreptul și dreptatea. Cu cât statul garantează mai sigur împărțirea dreptății, cu atât este mai solid și bine ancorat în ceea ce constituie democrația și statul de drept, fiind asigurată liniștea și mulțumirea cetățenilor săi. În justiția de stat sau profană s-au creat instanțe de toate gradele și pentru toate categoriile de infrac­țiuni, dându-se o mare dezvoltare științei dreptului. În Biserica Ortodoxă, încă din vechime, judecata clerului o făcea chiriarhul, iar ulterior, cu noua organizare de judecată bisericească, au apărut și instanțele de judecată numite Consistorii bise­ricești, auxiliare ale autorității canonice în exercitarea puterii judecă­to­rești.

Pentru îndreptarea greșelilor și neascultării ierarhilor, preoților, diaconilor, monahilor, clericilor pensionari, cântăreților și mirenilor în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare, în Biserică au func­ționat și funcționează instanțele disciplinare și de judecată eclezială. Aceste instanțe judecătorești sunt autonome față de sistemul juridic de stat, conform principiului de drept al autonomiei externe a Bisericii, care reprezintă independența acesteia în raport cu orice altă instituție sau organizație din afara ei, precum și principiului constituțional al autonomiei cultelor religioase (art. 29, art. 3 și 5 din Constituția României), statul recunoscând, asigurând și respectând dreptul cultelor de a se organiza conform statutelor și regulamentelor proprii, fără a interveni sau a imixtiona în viața internă a acestora.

La baza sistemului judiciar bisericesc stau următoarele principii fundamentale: apărarea învăţăturii de credinţă şi a unităţii Bisericii, autoritatea ierarhică şi coresponsabilitatea sinodală, autonomia eparhială şi păstrarea comuniunii ecleziale, acrivia şi iconomia, libertatea şi responsabilitatea în Biserică, libertatea religioasă şi autonomia Bisericii faţă de Stat, respectarea prevederilor canonice, statutare şi regulamentare, a hotărârilor autorită­ţilor canonice bisericeşti competente și îndreptarea persoanelor şi recuperarea prejudiciilor cauzate, acestea fiind în concordanță cu învăță­tura dogmatică și morală a Bisericii, cu sfintele canoane și cu tradiția, conștiința și practica bisericească bimilenară.

Problemele de disciplină internă eclezială se cercetează și se judecă în fața instanțelor bisericești de judecată, fie în mod direct prin exercitarea puterii judecătorești a autori­tății canonice, adică a chiriarhului locului sau a sinodului episcopilor. Astfel, autoritatea bisericească nu este o autoritate pur omenească constituită doar prin voinţa omului, după modul în care se constituie autoritatea civilă, ci este, în mod esenţial, o autoritate de natură divină, în sensul că punctul ei central, adică factorul putere pe care se fundamentează şi din care se dezvoltă, nu este derivat din voinţa oamenilor sau constituit de aceştia, ci este un element cu care Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a înzestrat Biserica Sa. Potrivit eclesiologiei ortodoxe, autoritatea canonică în Biserică este reprezentată de: Chiriarh, Sinodul Mitropolitan, Sinodul Patriarhal sau Sfântul Sinod și Sinodul Ecumenic (extras din Regulamentul autorități­lor canonice disciplinare și al instan­țelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române).
Astăzi, la nivelul Bisericii Ortodoxe Române funcționează următoarele Consistorii bisericești: Consistoriul disciplinar protopopesc, Consistoriul eparhial, Consistoriul eparhial monahal, Consistoriul mitropolitan, Consistoriul mitropolitan monahal, Consistoriul Superior Bisericesc și Consistoriul Superior Bisericesc Monahal, Consistoriul Arhieresc Prim și Consistoriul Arhieresc Ultim (art. 149, alin. 2 și art. 159, alin. 1 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române). Membrii judecători ai Consistoriului, desemnați și numiți de către autoritatea canonică competentă, judecă potrivit unei proceduri specifice faptele care aduc atingere învățăturii dogmatice, valorilor moral-duhovnicești, rânduielilor liturgice și ordinii canonice ale Bisericii Ortodoxe. Abaterile sunt sancționate disciplinar potrivit reglementărilor bisericești, iar hotărârile judecătorești pronunțate de către consistorii sunt aprobate și puse în executare de către autoritatea canonică jurisdicțională.
Sistemul judiciar bisericesc respectă toate drepturile persoanei, inclusiv dreptul la apărare și dreptul de contestare a sancțiunii primite. Prin urmare, sancțiunea bisericească nu are un caracter coercitiv, punitiv și limitator de drepturi și libertăți de orice natură, ci are menirea de a asigura ordinea și disciplina din interiorul comunității ecleziale. Astfel, hotărârile instanțelor ecleziale au în primul rând un caracter taumaturgic-duhovnicesc și vizează persoana penitentului și mântuirea sufletului său mai mult decât prejudiciul cauzat comunității prin încălcarea sau ofensarea legii și a legiuitorului, edificator în acest sens fiind îndemnul Sfântului Vasile cel Mare (canonul al II-lea): „Vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinței”, de unde reiese unitatea și legătura intrinsecă dintre drept și teologie. De aceea, Biserica și dreptul său se fundamentează pe legea iubirii și iertării și nu poate face rabat de la această binecuvântare dumnezeiască; nimeni nu poate abroga, modifica sau schimba această Lege divină, ci trebuie ca totul să se construiască în această lume, pe baza preceptelor evanghelice ale iubirii, împăcării, iertării și dreptății divine. Iertarea este apanajul iubirii infinite a lui Dumnezeu, având în dreptul bisericesc un aspect duhovnicesc și canonic, iar în dreptul penal, un aspect de clemență și bună-voință, sub forma instituției juridice a amnistiei și grațierii.

Așadar, înfăptuirea justiției în societatea contemporană reprezintă un subiect de mare actualitate, dezbătut la toate nivelurile naționale și internaționale, și care suscită discuții, controverse și soluții diverse, cu implicare și aplicare directă și imediată în viața tuturor oamenilor, membri ai societății religioase și civile. Atât principiile generale ale dreptului statal, cât și cele ale dreptului bisericesc reprezintă baza solidă a sistemului general de drept, structură pe care se construiește întregul edificiu arhitectural juridic, menit să asigure o legislație corectă și coerentă, dar și o justiție echilibrată și transparentă, printr-o practică judiciară sau jurisprudență unitară și consecventă.