Legile după care judecă Dumnezeu lumea

Legea conștiinței, legea zidirilor, legea scrisă (Vechiul Testament cu cele zece porunci) și legea darului (Noul Testament) sunt cele patru borne dăruite omului de Dumnezeu pentru a-l ajuta să se orienteze spre viața veșnică fericită. Însă în răstimpul acestei vieți ajungem să ne uităm rădăcinile, dar și destinația. Îndeletnicirea noastră comună este să rostogolim ceasornicul absurd al vieții - nu viața este absurdă, ci trecerea ei fără ideal și credință - de pe versantul trecutului în luminișul viitorului.

Mișunăm între pereții de sticlă ai unei cupole în care aceeași zi se repetă la infinit, iar aurora cerului de mâine nu se mai ivește vreodată. Sorbim cu nesaț cupa înspumată a clipei și ne astupăm auzul la ecoul faptelor noastre. Cum se exprima un personaj din filmul Groundhog Day (1993): „Dacă ziua de mâine nu există, aceasta înseamnă că nu ar exista consecințe..., mahmureli, am putea face tot ce ne-am dori!”.

Numai că acest entuziasm nesăbuit se îneacă în oceanul aspru al conștiinței. Chiar dacă psihologic viețuim ca și când nu ar exista ziua de mâine, nici urmări, nici viață după moarte, nici pedeapsă, nici răsplată, nu scăpăm de certarea cugetului nostru. Conștiința este o primă lege, pe care părintele Cleopa o numește „judecătorul cel drept pe care l-a pus Dumnezeu înlăuntrul nostru”. Glasul lui Dumnezeu în om, conștiința este cea care ne mustră când greșim - „Această lege a firii o au și chinezii, o au și brahmanii și mahomedanii. Este legea cea dintâi pe care a pus-o Dumnezeu în inima omului de la creație, după care s-a condus omul până la Legea cea scrisă” (Ne vorbește părintele Cleopa, vol. 2, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2010, pp. 128-129).

Chinurile înfricoșătoare ale conștiinței sunt descrise magistral de poetul Victor Hugo în Legenda secolelor (1859-1877-1883). După ce îl omoară pe fratele său Abel, Cain fuge înspăimântat de ochiul divin care îi răsare peste tot. Copiii îi zidesc chiar și „o falnică cetate” în care să se ascundă, însă Cain nu scapă de vedenia ochiului divin care îl țintuiește: „Era un munte zidul de-a lungul și de-a latul;/ Pe poartă-au scris: - «Intrarea lui Dumnezeu oprită!»./ Când au sfârșit să-nchidă cetatea zidărită/ Au pus străbunu-n turnul de piatră ferecată./ El rămânea lugubru și-nspăimântat; - «O, tată!/ Grăi-grozită Tsilla: - Vezi ochiul, nu s-a dus?»/ Cain gemând răspunse: - «Nu, încă el e sus!»”.

Disperat, îi roagă să îl bage de viu într-un mormânt, să nu mai vadă nimic și să nu mai fie văzut: „Și i-au săpat o groapă și-a zis Cain: - «E bine!»,/ El pogorât-a singur, sub bolta-ntunecoasă./ Când fu să se așeze pe jilț, în umbra deasă/ Și lespedea se-nchise deasupra lui, hain,/ Era în groapă ochiul, privindu-l pe Cain” (Pedepsele - versuri alese, Editura Minerva, București, 1996, p. 220).

Vedem însă de mii de ani cum oamenii săvârșesc rele înfrico­șătoare, fără mustrări de cuget și atunci ne întrebăm: Oare există oameni fără conștiință? Cuviosul Paisie Aghioritul ne răspunde că nu există, dar aceia sunt oameni care și-au călcat pe conștiință: „Iată, atunci când cineva face un păcat pentru prima dată, simte o oarecare mustrare și se mâhnește. Dacă îl repetă pentru a doua oară, simte și mai puțină mustrare, iar dacă nu ia aminte și continuă să păcătuiască, conștiința i se face nesim­țitoare” (Cuvinte duhovnicești, III, Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 137). Iar dacă stingem mustrarea cugetului, nici șansă de îndreptare nu mai avem.

Bunul Dumnezeu ne vorbește însă nu numai prin conștiință, ci ne îmbie și prin frumusețea și înțelepciunea oglindite în cartea naturii. O a doua lege este așadar Legea zidirilor, ce se referă la cunoașterea lui Dumnezeu din contemplarea naturii: „Dacă vezi corabia, trebuie să te gândești că a fost un meșter care a făcut-o; dacă vezi o haină bună pe om, trebuie să știi că a fost bun și croitorul. Dacă vezi un palat, o clădire arhitectonică frumoasă, să știi că a fost un arhitect deștept (...) Ori altceva vezi, nu poți spune că s-au făcut singure” (Ne vorbește părintele Cleopa...., p. 132).

De asemenea, El ne lasă și un cuvânt, care este Legea scrisă, ce conține Vechiul Testament cu cele zece porunci (Decalogul) predate lui Moise pe Muntele Sinai. Împlinirea poruncilor este indispensabilă pentru credința în Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, așa cum reiese din parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Astfel, când bogatul îl roagă pe Avraam să trimită pe cineva din morți la cei cinci frați ai lui, ca să se îndrepte și să nu ajungă și ei în iad, i se răspunde astfel: „Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei./ Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi./ Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți” (Luca 16, 29-31).

Legea Darului este cea de a patra lege, adică Legea desă­vârșirii, a iubirii lui Iisus Hristos, Sfânta Evanghelie, după care vom fi judecați toți creștinii botezați în numele Preasfintei Treimi. „Iar dacă o călcăm, mai mare păcat avem și mai multă muncă vom avea decât ei (i.e. necreștinii, n.n.), care n-au cunoscut Evanghelia” (Ne vorbește părintele Cleopa..., p. 133). Mai ales că sunt persoane care nu au primit în dar credința creștin-ortodoxă, ci au câștigat-o prin întortocheate peripluri spirituale. Judecători ne vor fi acești căutători ai adevărului, care știu să prețuiască cumsecade mărgăritarul dreptei credințe, pe care noi, ceilalți, îl acoperim cu noroi sau în călcăm indiferenți în picioare. Să stăm bine, să luăm aminte!