Mai mult ca niciodată, astăzi, libertatea este foarte des invocată, este foarte dorită, dar, cu toate acestea, dacă privim cu atenţie, omul nu se apropie de libertate, ci parcă se îndepărtează cu fiecare zi tot mai mult de ea. Omul vrea libertatea, dar, în acelaşi timp, se prinde de bunăvoie în lanţurile care îi îngrădesc această libertate. Auzim deseori expresii de genul: „Fac tot ce vreau, sunt liber...” Însă oamenii oare chiar sunt liberi să facă totul? Libertatea adevărată nu înseamnă a alege între două posibilităţi, una bună şi cealaltă rea. Nu! Ci adevărata libertate este alegerea întotdeauna a binelui.
În limbajul omului modern de astăzi, cuvântul „ascultare” este foarte rar întrebuințat. Acest lucru se datorează, însă, în mare măsură faptului că ascultarea nu este bine înţeleasă, fiind confundată adesea cu depersonalizarea celui care ascultă, cu stăpânirea şi abuzul celor puternici asupra celor slabi. Adică este vorba despre o pierdere a sensului spiritual, autentic şi profund al ascultării, „care este o adeziune liberă, de fidelitate în interiorul dragostei responsabile trăite de o persoană sau un grup de persoane care se străduiesc să împlinească voia lui Dumnezeu în propria viaţă şi în comunitate...”, cum afirmă Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în lucrarea Comori ale Ortodoxiei.
La polul opus se află termenul „libertate”, care este unul dintre cele mai frecvente cuvinte în limbajul omului contemporan. Când cineva aude cuvântul „libertate” se gândeşte la faptul că a fi liber înseamnă să poţi face tot ce vrei, fără să te intereseze de cei din jur sau de consecinţele acţiunilor tale. Din punct de vedere filosofic, definiţia libertăţii ar putea fi rezumată în „lipsa constrângerilor”, însă tocmai această lipsă a constrângerilor a dat naştere la o serie de manifestări care contravin libertăţii, manifestări care afectează nu doar pe cei din jur, ci chiar şi pe cel care acţionează în numele libertăţii.
Ascultarea nu e sinonimă cu disciplina
Din greşita înţelegere a libertăţii se ajunge la libertinaj ca formă de libertate. Graniţa dintre libertinaj şi libertate este una foarte fragilă şi mulţi, abuzând de libertate, cad în robia păcatului, înţeles adesea ca manifestare a libertăţii. Libertinajul sau libertinismul îl întâlnim în mod deosebit la generaţia tânără, care se exprimă prin excese comportamentale, vestimentaţie, muzică, limbaj, plăceri premature şi diverse atitudini nocive, care sub pretextul exprimării libertăţii îi mutilează sufleteşte şi trupeşte deopotrivă, uneori iremediabil. Iar părinţii în unele cazuri nu intervin, deoarece consideră că aşa este la modă şi dacă aşa a ales copilul lor să-şi exprime libertatea, părintele trebuie să-i respecte această libertate greşit asumată şi exprimată. În alte cazuri, când părinţii doresc să intervină, propriii copii nu le permit acest lucru, deoarece în timp s-a produs o alterare a relaţiei părinte-copil. Astfel, din relaţia părinte-copil dispare dimensiunea ascultării, a celui de al doilea faţă de primul, iar uneori se întâmplă chiar invers, să asculte părintele de copil, respectându-i dreptul la aşa-zisa libertate. Însă această atitudine de neascultare faţă de părinţi o găsim nu numai în mediul familial, ci şi în alte medii sociale: elevii nu-şi mai ascultă profesorii sau profesorii îşi „terorizează” elevii; subalternii nu-şi mai ascultă şi nu-și mai respectă şefii ierarhici, sau şefii îşi umilesc şi exploatează subalternii; fiii duhovniceşti nu mai ascultă de sfaturile duhovnicilor sau duhovnicii, prin metode de povăţuire duhovnicească amatoriste şi imature, îşi depersonalizează ucenicii; unele grupări de aşa-zişi „apărători” ai Ortodoxiei se răzvrătesc împotriva ierarhiei Bisericii dorind cu orice preţ să-şi impună părerile lor bazate doar pe propria aroganță, ignoranţă teologică şi lipsă de trăire duhovnicească autentică, manifestate prin intoleranţă talibanică amăgitoare de suflete naive.
Având în vedere existenţa unor astfel de situaţii, este necesar să redescoperim taina ascultării ca împlinire a libertăţii omului sau ca eliberare a lui de patimile egoiste care-i înrobesc sufletul.
De multe ori, ascultarea este confundată cu disciplina, de aceea unora, care au fost afectaţi sau dezamăgiţi de disciplina impersonală şi adesea umilitoare din liceu, internat, armată, locul de muncă etc., le poate provoca repulsie şi simpla auzire a cuvântului ascultare. Însă ascultarea are conţinut duhovnicesc şi teologic, pe când disciplina are unul social sau lumesc. Ascultarea se desfăşoară la nivelul relaţiilor personale ale omului cu Dumnezeu şi cu aproapele, pe când disciplina se bazează pe relaţii sau principii impersonale. Ascultarea presupune totdeauna liberul consimţământ al omului, pe când disciplina poate fi impusă şi cu forţa. Ascultarea urmăreşte căutarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, pe când disciplina urmăreşte coordonarea pentru realizarea unei anumite lucrări. Ascultarea se raportează la Dumnezeu, iar disciplina se raportează la lume.
Condiţia ascultării adevărate este libertatea
Fără libertate ascultarea este robie. Dar şi fără ascultare libertatea este libertinaj sau, aşa cum spune Olivier Clément, libertate libertară. Libertatea libertară este supunere faţă de voia individuală pătimaşă, care împarte şi fărâmiţează firea omului. Fără eliberarea de voia individuală nu este posibil accesul la adevărata libertate. Libertatea adevărată este libertatea ascultării, este comuniunea liberă cu Dumnezeu - Izvorul vieţii.
Ascultarea este faptă liberă, exercitare a libertăţii, dar şi cale către libertatea cea adevărată. Omul alege liber ascultarea de Dumnezeu, iar sporirea lui întru aceasta este sporire în adevărata libertate. Dumnezeu nu Îşi impune voia Sa omului, ci îl cheamă pe om să o primească liber și nesilit. Nici porunca dată protopărinţilor noştri Adam şi Eva nu reprezintă o normă juridică restrictivă, ci un canon în vederea deprinderii libertăţii şi a maturizării în ea. Însă omul a ignorat porunca lui Dumnezeu, s-a depărtat de El şi s-a divinizat pe sine însuşi. Ca urmare a alegerii acesteia a survenit moartea.
Pricinuitor al morţii nu este Dumnezeu, ci omul, care de voia sa a părăsit Izvorul vieţii. Dumnezeu nu l-a pedepsit pe om în chip de răzbunare, ci l-a lăsat să cunoască urmările neascultării.
Căderea primordială îl aşază pe om într-o perspectivă greşită în ceea ce priveşte legătura lui cu Dumnezeu. Dumnezeu nu este privit ca un Părinte iubitor, care se îngrijeşte cu dragoste de făpturile Lui, ci ca un Stăpân doritor să Îşi impună voia şi puterea Sa. Acceptarea acestei teze şi desconsiderarea iubirii lui Dumnezeu au dus la îndepărtarea de El şi la moarte. Astfel, în vreme ce, părtaş de bunătatea lui Dumnezeu, omul era liber faţă de puterea răului, după cădere s-a supus acestei stăpâniri. Omul căderii acţionează sub legătura stricăciunii şi a morţii.
„Constrângerile” bune
Neascultarea lui Adam a introdus stricăciunea în firea omenească, iar stricăciunea aceasta s-a transmis la toţi urmaşii, făcându-i păcătoşi. Însă ascultarea Mântuitorului Iisus Hristos de Tatăl a vindecat firea omenească şi a deschis calea spre libertatea cea adevărată. În Persoana Mântuitorului Iisus Hristos avem, astfel, modelul desăvârşit de contopire a ascultării cu libertatea. Dar însuşirea de către om a acestei libertăţi vindecate de Domnul Hristos necesită multă luptă şi jertfă, deoarece firea căzută a omului se împotriveşte voii dumnezeieşti. Omul îşi iubeşte voia sa şi renunţă cu greu la ea, refuză adesea voia lui Dumnezeu, rămânând departe de harul Lui, deoarece acesta se primeşte de către om prin împlinirea voii lui Dumnezeu. Ascultarea de Dumnezeu constituie, aşadar, condiţia restaurării spirituale a omului. Prin aceasta i se vindecă voia proprie şi i se acordă voia dumnezeiască. Atunci omul nu mai „ispiteşte” voia lui Dumnezeu, nici nu cere să înţeleagă oportunitatea ei, ci o primeşte, fiindcă este voia Făcătorului şi Părintelui său iubitor.
Lepădarea desăvârşită a voii individuale şi conformarea cu voia lui Dumnezeu sunt imposibile omului care încă se află stăpânit de patimi, însă pe măsura eliberării de patimi omul se apropie de această conformare a voii lui cu voia lui Dumnezeu. Prin această ascultare de Hristos Domnul, omul participă la ascultarea pe care Hristos a arătat-o către Dumnezeu-Tatăl.
Însă ascultarea de Dumnezeu nu trebuie înţeleasă ca o simplă conformare morală, ci ca raportare profund existenţială a omului la El, care duce la eliberarea totală a voii omeneşti şi la unirea ei cu cea dumnezeiască. Precum neascultarea nu reprezintă doar o îndepărtare morală de Dumnezeu, ci implică şi înstrăinarea profundă a omului de Dumnezeu şi înrobirea lui de cel viclean, tot astfel nici ascultarea nu este limitată la o simplă schimbare morală, ci ea presupune o schimbare totală a felului de a gândi, de a simţi şi de a făptui, ducând la o desăvârşită înnoire a omului şi la libertatea cea în Hristos.
Aşadar, ascultarea de Dumnezeu este o faptă a înţelepciunii. Ea reprezintă fapta raţională prin excelenţă, opusul iraţionalităţii neascultării. În timp ce prin neascultare au venit în lume păcatul şi moartea, prin ascultare sunt aduse în lume sfinţenia şi viaţa. Se vindecă firea omenească şi i se redau sănătatea şi frumuseţea ei. „Că frumuseţea sufletului vine din ascultarea de Dumnezeu şi dacă urmezi Acestuia, sufletul urât leapădă urâţenia şi devine frumos”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur într-una din scrierile sale.
