Specificul gândirii părintelui Dumitru Stăniloae (I)

În cele ce urmează nu ne vom referi la o temă anume din opera teologică a părintelui Stăniloae, ci vom vorbi despre felul de a gândi și scrie, despre specificul gândirii și exprimării sale. Această discuție, prezentare și evocare este actuală și necesară, pentru că, pe lângă înțelegere și valorificare, asistăm în timpul nostru și la unele neînțe­legeri, contestări sau exprimări eronate asupra operei și personalității sale. Este extrem de semnificativ că după 1990 multe din marile valori ale culturii și spiritualității noastre sunt ignorate sau contestate, atât ca insti­tu­ții, cât și ca persoane. Și este important de înțeles că negarea sau contestarea cea mai eficientă a unui om nu este aceea de a-i nega direct valoarea, ci de a-i găsi neajunsuri esen­țiale, recunoscând în parte și o valoare: recunoscând adevărurile mici, să con­tești adevărurile mari. O minciună foarte bună se întemeiază totdeauna pe cât mai mult adevăr; o minciună care pleacă de la o minciună nu are nici o șansă să fie ascultată și crezută. Deci, scoți în evidență micile valori, și contești sau eviți valorile esențiale.

Astfel, în zilele noastre s-au publicat mai multe teze de doctorat și studii despre părintele Stăniloae, despre opera, persoana și gândirea lui teologică. În acest sens, a apărut și în România o carte a unui teolog catolic polonez, Maciej Bielawski („Părintele D. Stăniloae, o viziune filocalică despre lume”, Deisis, Sibiu, 1998), o teză de doctorat bine inten­ționată și harnic lucrată, dar care, pe lângă multe observații profunde și inspirate, conține destule neînțe­legeri sau greșeli asupra gândirii și operei părintelui Stăniloae. De exemplu, vorbind despre mișcarea promovată de revista „Gândirea”, la care a colaborat și părintele Stăniloae, autorul afirmă: „baza pentru tipul de reflecție utilizat în această mișcare nu era doar ireală și exagerată, ci și extrem de naționalistă în sensul negativ al cuvântului. Cu toate acestea, Stăniloae a fost și a rămas până la sfârșitul vieții fidel acestui curent” (p. 89). E clar că aici părintele Stăniloae e acuzat de naționalism ex­tremist sau legionarism, pentru că autorul are grijă să arate că mulți adepți ai acestui curent erau legionari. Se vede însă că autorul nu cunoaște toate sensurile cuvântului „na­țio­nalist”. Legionarismul a fost un na­ționa­lism violent și extremist, însă părintele Stăniloae a fost naționalist echilibrat, fără rasism sau șovinism; el a dezavuat consecvent violența mișcării legionare.

Tot astfel, în altă parte autorul crede că părintele Stăniloae avea o viziune „mitică”, „legendară” și „cu totul ireală” despre România: „În ochii săi, țara și poporul român apar ca niște îngeri, România e zugrăvită ca un paradis, expresia ei culturală fiind cea mai desăvârșită, mai frumoasă și mai pură din întreaga lume. Un lucru e limpede: nu este un adevăr, este o exagerare” (p. 90). Nici vorbă! Tocmai viziunea părintelui catolic ni se pare ne-orientată și ne-informată. Părintele Stăniloae nu era atât de naiv și de superficial încât să-și închipuie că România a fost sau va fi un paradis, iar locuitorii ei vor fi îngeri. Părintele Bielawski scapă aici din vedere tocmai ceea ce este mai important: orice țară și orice popor (nu numai România) au nu numai un chip istoric, ci și un destin și un chip final, supra-istoric. După cum orice om este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, tot așa orice țară și orice popor din lume sunt creația și menirea expresă a lui Dumnezeu. Orice țară din lume are un chip istoric și unul final sau etern. Deci există o Românie eternă, așa cum există și o Polonie eternă, o Ungarie eternă, o Americă eternă și un Afganistan etern: frumoase și mântuite de Dumnezeu. A nu înțe­lege lucrul acesta sau a nu-l ști este totuna cu a ignora faptul că omul este chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Părintele polonez nu crede în Polonia lui? Dacă el nu crede, noi credem că există o Polonie eternă. Noi credem că toate popoarele sunt eterne în planul și în menirea veșnică a lui Dumnezeu. Lucian Blaga spunea: „Nu există nici un popor atât de nevrednic încât să nu merite să mori pentru el”. Dar aceasta înseamnă totuna cu a crede în el, a crede în om și a crede în Dumnezeu. Cine nu crede în chipul etern al oricărei țări, al fiecăreia în parte și al tuturor la un loc, nu crede în Dumnezeu.

O altă caracterizare ignorantă afirmă că „părintele Stăniloae aduce slavă poporului român și culturii lui ... în ultimii ani, cei mai tragici și mai dramatici ai regimului Ceau­șescu. În timp ce țara era distrusă și ruinată din toate punctele de vedere, unul dintre cei mai importanți teologi scria despre România ca despre un paradis” (p. 91). Și aici este vorba de o neîn­țelegere grosolană și foarte gravă. Teologii români sunt încântați că Maciej Bielawski s-a preocupat să-l înțeleagă și să-l facă cunoscut lumii pe părintele Stăniloae, și cred că i-a adus mari servicii. Dar părintele Bielawski crede că părintele Stăniloae era un laș sau un oportunist, pentru că „aducea slavă României”, „neobservând” că în jurul lui era teroarea aceea din timpul lui Ceaușescu. Aici părintele Bielawski n-a înțeles că părintele Stăniloae întotdeauna a adus slavă țării, culturii și Bisericii ro­mânești, pentru că asta nu depinde de un regim anume. Căci chipul României, al oamenilor sau al valorii ei eterne nu depinde în mod esențial de condițiile istorice. România este întotdeauna România, și omul este întotdeauna om. Părintele Stăniloae descria aspectele frumoase și pozitive pentru că vedea și avea întotdeauna în vedere categoriile și lucrurile esențiale ale fibrei românești, nu cele exterioare și perisabile. Sigur că și el vedea nenorocirile din timpul lui Ceaușescu, dar nu se lăsa copleșit de ele, pentru că nu acestea rămân în eternitate. El nu era istoric, politician sau sociolog, ci teolog; or, teologul are datoria să vadă și să exprime oamenii și țara prin perspectiva veșniciei. Cu ochii lui, cu care vedea veșnicia, părintele Stăniloae a exprimat valorile neperisabile ale poporului, omului și culturii române, ale spiritualității și umanității în general, pentru că acestea sunt chipuri și valori eterne. Căci, tocmai aceasta înseamnă a fi teolog: a nu fi copleșit sau înrobit de relativ și perisabil, ci a fi în stare să vezi totdeauna cu ochii veșniciei. Sigur că părintele Stăniloae vedea toate răutățile și nenorocirile din jur, dar el știa că acestea sunt trecătoare și nu se oprea la ele. E drept să-i repro­șezi că a putut să vadă cu ochii veș­niciei, că a fost credincios, teolog și preot?

O altă înțelegere eronată și extrem de gravă este și aceea care condamnă concepția părintelui Stăniloae asupra specificului național. Atunci când părintele Stăniloae prezintă unele trăsături spirituale ca specific românesc, autorul declară că în acelea „nu e nimic specific românesc... (ci, n.n.) o expe­riență intuitivă comună oamenilor din întreaga lume, constând într-o profundă conștiință a unității și armoniei universului ... părintele Dumitru a făcut în acest caz o eroare. El a atribuit o experiență umană universală unei națiuni particulare” (p. 95). Deci, autorul susține aici că valorile românești pe care le-a subliniat părintele Stăniloae ca fiind specifice și unice, frumusețile pe care le-a văzut la români în viața aceasta, între oamenii lângă care a trăit o viață întreagă, sunt valori general-umane și n-ar fi drept să atribuim aceste valori românilor ca având ceva deosebit. Afirmația aceasta a părintelui catolic este de o superficialitate și ignoranță incomensurabilă. El nu pare să înțeleagă că orice valori spirituale există într-o formă determinată, specifică. Orice om există atât ca sub­stanță sau natură umană (comună cu a celorlalți oameni), cât și ca persoană ireductibilă și unică. Oricât de mult ar semăna copiii unei familii, ei au și deosebiri evidente. Fiecare om posedă și manifestă natura umană într-un chip specific, unic și irepetabil. Tot așa este și raportul dintre valorile general-umane și cele naționale. Oricât de multe ar fi cele comune sau asemănătoare, totuși fiecare etnie le posedă și le manifestă într-un mod specific, unic și irepetabil, și tocmai specificurile fiecăreia fac din specia umană nu o uniformitate, ci un concert armonios al spiritualităților nemuritoare, tocmai prin diversitate. Bunătatea, iubirea și toate valorile spirituale sunt atât general-umane, cât și concretizate într-o formă anume, specifică. Există ospitalitate umană în general, dar și cu un specific românesc, american sau german, și este o deosebire între ele. Dacă nu ar fi nici o deosebire, dacă toate valorile din lume ar fi la fel, nici nu ar mai fi valori. Tocmai asta înseamnă valoare: ceva deosebit, specific față de tot restul existenței. Există nu numai valori specifice românești: orice popor și orice persoană trebuie să aibă valori specifice. Nu există popor atât de nevrednic încât să nu aibă nici un fel de specific, așa cum sublinia Lucian Blaga. Nici un om nu e atât de insipid și banal încât să nu aibă nici o valoare, nici un specific. Un creștin trebuie să nu uite că Mântuitorul Hristos a arătat valoarea specifică și unică a fiecărui suflet omenesc: „Ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său, și ce-ar câștiga omul dacă ar dobândi lumea toată dar și-ar pierde sufletul său?” (Matei 16, 26). Orice suflet de om este o valoare eternă și unică în tot universul. Tocmai asta înseamnă că există persoană, că există națiune, că există o Biserică pe pământ: înseamnă că există o valoare specifică. Deci valorile spirituale românești pe care părintele Stăniloae le-a descris ca fiind cu totul speciale sunt reale, pentru că sunt concretizate specific și nu general-uman. Nu există un om „general-uman”. Există un om „general-uman”, care să poată spune că „eu sunt fără nici o naționalitate?” Ești născut dintr-o mamă și un tată anume, dintr-o etnie anume. În istorie, omul nu există decât într-o stare etnică concretă și precisă. După cum orice om există într-o națiune anume, într-o familie și într-o condiție precisă și specifică, tot așa și aceste valori spirituale nu sunt „general umane”, ci aparțin unor locuri concrete și sunt colorate de acel specific local. În strădania lui de a uniformiza, sau poate în neputința de a înțelege specificul teologului român, de fapt părintele Bielawski nu înțelege specificul, ci numai general-umanul.

Dar o neînțelegere mai crasă și mai urâtă au și unii români asupra părintelui Stăniloae. Un teolog român foarte apreciat, Cristian Bădi­liță, zice privitor la Introducerea părintelui Stăniloae la „Ambigua” Sfântului Maxim Mărturisitorul (din colecția PSB, nr. 80, EIBMBOR, București, 1983), că „acolo sunt reactualizate fără complexe toate bazaconiile puse în cârca lui Origen ... printr-o pseudo-argumentare ten­den­țioasă” (Henri Crouzel, „Origen”, Deisis, Sibiu, 1999, p. 390). Un om de mare cultură, un teolog informat, dar de rea-credință și voință, afirmă despre părintele Stăniloae că nu era un teolog bun, că făcea „o pseudo-argumentare”: așa cum i-am reproșa lui Eminescu că nu știe să scrie românește. După o viață întreagă în care a produs atâtea valori, în care mintea lui a gândit și a cuprins valorile lumii și ale lui Dumnezeu, să pui problema că nu a lucrat științific și n-a înțeles? Despre un om de asemenea minte și capacitate, care se naște la sute de ani odată, de un monument al lui Dumnezeu și al naturii umane care a dovedit cu cărțile lui atât de profunde și de cuprinzătoare, să negi sau să dubitezi dacă știa sau înțelegea carte? Asemenea contestări sau atacuri apar cu atât mai nedrepte și urâte dacă avem în vedere faptul că mulți străini l-au înțeles și l-au calificat de mult pe părintele Stăniloae ca pe unul dintre marii teologi ai secolului 20. Un mare teolog francez, Olivier Clémènt, spunea că părintele Stăniloae este cu siguranță „cel mai mare teolog ortodox actual”, iar filosoful M. Heidegger afirma că „părintele Stăniloae este al doilea mare gânditor al secolului 20”. Așa cum se pune problema în cazul marilor valori din toate timpurile, tot astfel este și discuția despre opera și viața părintelui Stăniloae. Toate marile valori au fost disputate și vor fi puse în discuție până la sfârșitul veacurilor; așa și trebuie să fie. Valorile nu sunt piese de muzeu închise într-o cutie, ca să le admirăm de departe; ele sunt lucruri vii, care trebuie să acționeze eficient, permanent în mișcare și acțiune. Este întemeiată și dreaptă discutarea oricărei persoane și a oricărei valori, întotdeauna. Orice copil are dreptul să-l discute, să-l provoace și să-l interogheze pe părintele lui. Oricând are dreptul și datoria să întrebe: „De ce ai făcut așa? Răspunde acum, dacă m-ai făcut!” Orice copil are dreptul să o întrebe și să o cunoască pe mama, dar nu negând-o sau ridicându-i fusta! Asta-i altceva! Să citim în Sfânta Scriptură ce au făcut copiii lui Noe când s-a îmbătat tatăl lor; chiar și beat, nu ai voie să râzi de părintele tău! Este un păcat strigător la cer. Una este să verifici, și alta este să spionezi, să cauți pete în soare, să afirmi neadevăruri sau infamii. Așa fac unii dintre cei care nu înțeleg sau contestă specificurile teologice și naționale din gândirea părintelui Stăniloae.

Se mai impun și câteva observații privind felul de a gândi și a vorbi, stilul, forma sau exprimarea părintelui Stăniloae ca gânditor, om și teolog român. Deși stilul lui este profund, complex și bogat, cu toate acestea, din felul lui de a se exprima se pot stabili precis specificul, valoarea și frumusețea gândirii, operei și persoanei sale. Stilul său li se pare unora ca fiind nu numai complex, ci chiar încâlcit, prolix și confuz. Noi credem că felul de gândire și de exprimare al părintelui Stăniloae trebuie înțeles și descris ca fiind un stil în spirală. După ce afirmă și argumentează ceva, adesea revine, încât ai impresia că repetă. De fapt el nu e identic, ci revine obsedant asupra temei, însă la un nivel superior: revine aparent cu aceleași imagini, dar la un nivel mai înalt. Această revenire în spirală credem că se datorează grijii lui față de cititori sau interlocutori. El prețuiește cititorul și interlocutorul, și de aceea revine, ca atunci când explici unui copil: „Ai înțeles? Bun, revenim cu ideea, dar la un nivel mai înalt. Dacă ai înțeles, îți adaug acum, și tot așa urcăm amândoi pe spirală, până la Dumnezeu!” Acest lucru arată temeinicie, consecvență, statornicie și mai ales prețuire, respect și iubire față de cititor. Poate că această „tragere a sufletului” pentru o nouă înălțare, în spirală, este asemenea „Coloanei fără sfârșit” a lui Brâncuși.

Un alt aspect specific al gândirii și exprimării părintelui Stăniloae este „zgârcenia” cuvintelor noi (adică a neologismelor) în scrierile și în vorbirea lui. Vom găsi în cărțile lui puține neologisme; aceasta se poate observa destul de ușor. Limba părintelui Stăniloae este limba românească literară, evoluată la zi și raportată european; el folosește și neologisme, dar cu măsură, în limita strictei necesități. În acest sens, este semnificativ și foarte util să subliniem un lucru. După ce a compus „Luceafărul”, Eminescu a avut o grijă expresă și s-a străduit să șteargă pe cât posibil neologismele: să rămână doar cuvintele vechi, aromate și puternice ca vinul. Așa a gândit și așa a făcut și părintele Stăniloae. În general, intelectualii care folosesc multe neologisme fac de fapt o sclifoseală; părintele Stăniloae chiar îi numea pe acești intelectuali „sclifo­siți”. Căci e de observat că atunci când un intelectual insistă pe neologisme el vrea să impresioneze, acoperind de fapt o lipsă de valoare. Adevărata valoare se exprimă simplu. Un om care nu a ajuns la simplitate nu a ajuns la înțelepciune; poate că a ajuns la informație, la o anumită înțelegere sau la o bogăție, dar nu a ajuns la înțelepciune. Înțe­lepciunea înseamnă adevărul exprimat simplu, cât mai simplu. Părintele știa foarte bine acest lucru, din marea minte dăruită de Dumnezeu și din experiența lui îndelungată. Iar acesta este valabil atât pentru intelectualii laici, cât și pentru teologi. (Va urma)