Eminescu, apărător al credinţei strămoşeşti - opera lui ca expresie a dorului românesc

Anul 2025 a fost declarat Anul Centenar al Patriarhiei Române, fiind anul în care se împlinesc 140 de ani de la recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (aprilie 1885) și 100 de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie (februarie 1925). În acest context, cu ocazia sărbătoririi a 174 de ani de la naşterea poetului nostru naţional şi românului absolut, Mihai Eminescu, este potrivit să ne amintim de modul cum cel numit de Grigore Vieru „poetul nemuririi noastre” se raporta la Biserica naţională, în care vedea un prim element de unitate, care a asigurat şi consolidat comuniunea între români, inclusiv între cei din afara graniţelor, având un rol fundamental în istoria neamului nostru, în plămădirea identităţii noastre şi asigurând, de-a lungul unor vremuri tulburi, existenţa naţională.

În ciuda vremurilor învolburate prin care a trecut neamul românesc, aflat la răscrucea marilor imperii, el şi-a păstrat fiinţa, demnitatea şi seninătatea tocmai datorită credinţei lui vii şi neclintite, ce a cultivat şi întărit românilor de-a lungul timpului conştiinţa unui destin comun, iar această conştiinţă le-a dat puterea de a dăinui sub ceea ce Mircea Eliade numea „teroarea istoriei”. Pe lângă faptul bine cunoscut al descinderii lui Eminescu dintr-o familie ataşată de Biserică, având doi unchi şi trei mătuşi intraţi în monahism, scrierile sale jurnalistice dovedesc fără dubiu că a fost un susţinător şi apărător al credinţei strămoşeşti. Argumentele invocate de unii în sprijinul ideii că omul de geniu, întemeietor de limbă şi cultură românească, pe care Constantin Noica îl numea „omul deplin al culturii române” şi „conştiinţa noastră cea mai bună”, ar fi fost ateu nu au fundament. Se fac referiri la unele personaje din opera sa (de exemplu, agitatorul din „Împărat şi proletar”), trecându-se cu vederea poziţia exprimată de marele analist în textele sale publicistice, caracterizate de o vastă erudiţie şi de o remarcabilă luciditate şi rigurozitate. În aceste analize ale sale se manifestă şi o neclintită conştiinţă de român, ce s-a pus deplin, până la jertfa de sine, în slujba neamului său şi a adevărului.

În acestea, Eminescu exprimă clar o atitudine critică la adresa manifestărilor antisociale (nihilismul, anarhismul, efectele dizolvante ale ireligiozităţii şi tendinţelor cosmopolite asupra societăţii şi a fiinţei naţionale), precum şi la adresa ideologiei socialiste, al cărui exponent este personajul din poemul menţionat. În opera sa artistică şi politică, marele gazetar Îl menţionează sau invocă pe Dumnezeu de peste 900 de ori (după cum remarcă exegetul George Ene în ampla sa lucrare „Eminescu - securitatea şi siguranţa naţională a României”). De asemenea, arată o adâncă apreciere faţă de voievozii români mari apărători ai Ortodoxiei şi epocile lor: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu - epoci invocate adesea ca pe un trecut măreţ şi demn, pe care românii din prezent sunt chemaţi să îl aibă ca model, necesar în deşteptarea conştiinţei şi recăpătarea verticalei lor sufleteşti.

Rolul Bisericii în istoria poporului român

Iată doar un fragment care evidenţiază cum aprecia Eminescu importanţa credinţei şi rolul Bisericii în istoria poporului român: „Popor ce veacuri de-a rândul a luptat pentru lege, românii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului românesc” (Timpul, 20 mai 1883, în Opere, vol. XIII, p. 299); „Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor Biserici; ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. (...) La români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce în lumea modernă e un drept. Liniamentele organizării democratice a Bisericii române se arată ab antiquo încă. Stând cu alte Biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică. Astfel întâmpinăm în oraşele mari biserici cari aparţineau fiecare la câte o breaslă, iar în Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: ea organizează şi întreţine învăţământul primar, cel secundar ­clasic, ba chiar şi cel real al poporului. Preotul de acolo n-a învăţat numai canoanele, ci şi disciplinele economiei de câmp; el e învăţător şi sfătuitor în interesele morale şi materiale, ba chiar în cele juridice, ale poporenilor săi. Cu toată toleranţa care caracterizează în sute de ani Biserica noastră, nu e de tăgăduit că îngăduinţa ei răsărea din tăria ei organică. Firele vieţei religioase se ţeseau în tot organismul social: în familie, în şcoală, în relaţiile economice chiar. Mănăstirile cele mari erau ateliere de industrie: se tornau litere, se ţeseau materii de lână, se lucra lemnărie de toată mâna, ba erau şi fonderii de turnat metale. Pe când egumenul şi cei cărturari ai soborului traduceau literatura teologică în limba română, în acelaşi timp călugării necărturari se îndeletniceau cu cele mai deosebite industrii, începând cu cele agricole, sfârşind cu manufactura de lux: adevărate comunităţi şi de credinţă, şi de muncă” (Timpul, 6 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 325).

Prin urmare, scrierile marelui nostru gazetar relevă că el recunoştea deplin meritele credinţei strămoşeşti în consolidarea fiinţei naţionale şi importanţa Bisericii, ca instituţie care s-a identificat cu poporul şi a contribuit major nu doar la educarea şi formarea culturii lui, dar chiar şi la organizarea şi administrarea ţării. „Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională a ţării unde românul nu are stat” - arată Eminescu în Timpul, VI, 10 octombrie 1881. „Cine-o combate, pe ea şi ritualele ei, poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e” - subliniază primul nostru mare jurnalist într-un alt articol de presă (Timpul, IV, nr. 25, 2 februarie 1879).

În fond, credinţa a modelat poporului român natura lui comunitară, simţul demnităţii, păstrându-i incoruptibil sufletul şi fiindu-i stâlp de rezistenţă sufletească, în pofida tuturor adversităţilor. Fapt reflectat şi în rugăciunea adresată de Eminescu Maicii Domnului în momentele sale de cumpănă, rugăciune care le-a fost sprijin, alinare şi salvare şi mărturisitorilor din închisorile comuniste: „Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire”. În legătură cu această rugăciune, mărturisitoarea şi pătimitoarea în închisorile comuniste Aspazia Oţel-Petrescu a dat mărturie despre „cum m-a ajutat fratele Mihai să mă salvez din mlaștina deznădejdii în care mă aruncaseră samaritenii comuniști, dușmani de moarte ai Eminescului, altul decât creatorul lui «Împărat și proletar»”.

În Eminescu şi în opera sa ca „expresie integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga) este exprimat în mod desăvârşit şi acest adevăr despre fiinţa românească evidenţiat atât de sugestiv de părintele Dumitru Stăniloae, în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român: „Dorul românesc stă în legătură cu ­personalismul comunitar al poporului nostru”. Acest cuvânt intraductibil, definitoriu pentru sufletul românesc, este definitoriu şi pentru întreaga sa operă, care integrează latura romantică - tradusă prin iubirea faţă de acest neam, marcată însă de durerea pentru drama unui popor greu încercat, dar a cărui unicitate sufletească a pătruns-o şi a reflectat-o în mod inegalabil în opera sa, prin care a dezvoltat şi îmbogăţit tezaurul nostru identitar - echilibrată însă de ­luciditate şi realism (arătate în publicistica sa).

Vocea durerii acestui popor

El a fost vocea durerii acestui popor („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”), în care a şi crezut, intuind şi ilustrând, în acelaşi timp, armonia sufletului românesc, specifică unui „popor bun, blând, omenos”, astfel încât scrierile sale ne repun în contact cu tot ce este mai viu şi curat în fiinţa românească. Părintele Stăniloae definea dorul românesc ca fiind duioşie echilibrată de luciditate (pornind de la observaţia sa că, în spiritualitatea noastră, se unesc luciditatea latină și sentimentul de taină al Răsăritului). Cele două trăsături se regăsesc în Eminescu, opera sa reprezentând, după cum remarca Nicolae Iorga, „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român”. Sinteză integrând ambele vocaţii ale „omului deplin al culturii române”: cea de artist şi cea de gazetar.

Cele două vocaţii ale sale nu pot fi privite separat, aşa cum au încercat deseori să facă detractorii săi, care l-au redus pe Eminescu la un „poet romantic”, depăşit, fără a putea pătrunde - din cauza limitării lor - vastitatea şi actualitatea mereu vie a operei lui, marcată şi de un caracter puternic vizionar. Dorul reflectând „personalismul comunitar al poporului nostru” este opusul individualismului; acelaşi lucru se poate spune cu referire la opera lui Eminescu: ea are o latură puternic personalistă, reflectând comuniunea profundă a creatorului cu neamul său şi cu sufletul românesc. Datorită acestei comuniuni, adevăratul artist şi creator (spre deosebire de pseudocreatorii care îşi reduc opera la afirmarea propriului ego) descoperă şi valorifică ce este mai frumos din „tezaurul sufletesc” al neamului său, opera sa devenind, după cum spunea Horia Bernea, „sursă de identitate pentru el şi ceilalţi”, mărturisire.