Linişte de catedrală

Avându-şi izvorul în tăcerea evanghelică a lui Iisus dinaintea lui Pilat şi rădăcina în isihia filocalică de pustiu, liniştea liturgică de catedrală cuprinde şi exprimă paşii închinătorilor şi genunchii rugătorilor, ecteniile clericilor şi imnele corurilor, lacrimile de foc ale candelelor şi norii de tămâie şi mireasmă din cădelniţe, tăcerea icoanelor de pe catapeteasmă şi glasul clopotelor din turle.

Liniştea de catedrală este tăcerea slujbelor şi auzul gândurilor, bucuria intrării în Casa Tatălui şi îmbrăţişarea de care s-a învrednicit fiul risipitor. În liniştea de catedrală se aud cuvintele Mântuitorului din templu şi rugăciunea vameşului din acelaşi templu. Fulgerele şi tunetele tablelor legii, binecuvântarea euharistică a vasului cu mană cerească şi frumuseţea toiagului înflorit al preoţiei lui Aaron şi al arhieriei lui Hristos, taina Evangheliei creştine de pe Sfânta Masă şi a Potirului euharistic, temelia Antimisului şi puterea Sfintei Cruci, rostul Liturghierului şi nimbul de har şi de lumină al Sfântului Chivot, predica Amvonului şi dezlegarea scaunului de Spovedanie, citirile Analogului şi aşteptarea Tetrapodului, maiestatea prapurilor şi mireasma raclelor, răbdarea lespedei şi aşteptarea pragului, bucuria şi speranţa treptelor şi pomenirile de pe solee se regăsesc şi se adună, se concentrează şi se condensează, se exprimă şi se dezvăluie toate într-o clipă sau într-un ceas de linişte de catedrală. Liniştea de catedrală este rodul sfinţirii templului lui Solomon din Ierusalim şi condiţia vedeniei serafimilor din templu de care s-a învrednicit proorocul Isaia. Liniştea de catedrală o căutau Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan când se suiau după Cincizecime la templu ca să se roage în ceasul al nouălea (Faptele Apostolilor 3, 1). În liniştea de catedrală s-a ridicat cortul sfânt în pustiu, s-a zidit templul sfânt din Ierusalim, S-a descoperit Dumnezeu Sfântului Ilie la Horeb în adierea blândă şi liniştită şi S-a pogorât Duhul Sfânt în vuiet şi în limbi de foc peste sfinţii apostoli în foişorul cel de sus, la Cincizecime. În liniştea de catedrală a avut loc Întâmpinarea Domnului de către dreptul Simeon şi proorociţa Ana în templu şi tot în liniştea de catedrală se va pogorî Noul Ierusalim din cer pe pământ la A Doua Venire a Domnului.

Aici descoperim Împărăţia lui Dumnezeu din noi

Răcoarea serii din rai şi zăduful zilei din pilda lucrătorilor, Teofania de la Mamvri şi Epifania de la Iordan, cutremurul de pe Golgota şi din Dimineaţa Învierii, asfinţitul din Emaus şi răsăritul de pe drumul Damascului, glasul de trâmbiţă din insula Patmos şi fulgerul Parusiei se adună şi curg rază cu rază şi strop cu strop în clepsidra liniştii de catedrală. Trâmbiţele de la Ierihon şi harfa Psalmilor, tunetele de pe Sinai şi glasul arhanghelului, trâmbiţa lui Dumnezeu de la Înviere şi iarăşi fulgerul de la Parusie, glasul proorocilor şi predica apostolilor, mărturisirea evangheliştilor şi tâlcuirea Sfinţilor Părinţi umplu, precum un nor de pe Sinai, Tabor şi Muntele Măslinilor, liniştea de catedrală. În liniştea de catedrală auzim, precum David, foşnetul urmelor paşilor Domnului prin vârful dumbrăvilor; Trisaghionul biblic cântat de serafimi şi Axionul bizantin intonat de heruvimi. În liniştea de catedrală, Liturghia cosmică ar trebui să fie sesizată în toată profunzimea, intensitatea şi altitudinea ei spirituală. Liniştea de catedrală este liniştea desăvârşită în care s-a zidit templul din Ierusalim, când nu s-a auzit nici un zgomot de ciocan sau lovitură de unealtă (cf. III Regi 6, 7).

Prin „tăcerea de o jumătate de ceas din cer“ (Apocalipsă 8, 1), liniştea de catedrală face să se risipească şi să nu mai rămână nici o „piatră pe piatră“ (cf. Matei 24, 2) din zgomotul şi vuietul lumii care împresoară sufletul omului de astăzi şi aceeaşi linişte desface totodată rând pe rând toate peceţile şi tainele lăuntrice ale acestuia. Liniştea de catedrală ne ajută să intrăm în cămara cea mai dinlăuntru şi să ne rugăm Tatălui în ascuns, descoperind Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru (Luca 17, 21). Când liniştea de catedrală trece şi ne pătrunde prin uşile cele încuiate ale sufletului, primim pacea lui Hristos, precum ucenicii în seara Duminicii de Înviere. În liniştea de catedrală fecioarele înţelepte aşteaptă cu candelele aprinse de credinţă, nădejde şi dragoste venirea Mirelui la cea din urmă Epicleză a istoriei. În liniştea de catedrală, gândul rugător al minţii este preot, aducând jertfa bineplăcută a lui Abel şi jertfa bineprimită a lui Isaac. În liniştea de catedrală se pogoară şi se înalţă scara cerească a patriarhului, se aprinde rugul aprins al legiuitorului, ne călăuzeşte stâlpul de foc al poporului ales şi ne înalţă întru contemplaţie smerită carul de foc al profetului, pentru a fi transfiguraţi sau schimbaţi la faţă prin limba de foc apostolică a Duhului Sfânt de la Rusalii, după ce ne-am cuminecat cu Hristos la Cina cea de Taină şi ne-am răstignit împreună cu El pe Golgota, pentru ca să înviem tot împreună cu El, a treia zi, după Scripturi (I Corinteni 15, 4).

Adăpost pe marea vieţii şi a lumii

Liniştea de catedrală este rodul suflării şi adierii Duhului care nu ştii de unde vine şi nici încotro merge (Ioan 3, 8), ci doar simţi că-ţi aduce şi-ţi lasă mireasmă de Eden în vasul de alabastru al sufletului, purtându-ţi nădejdea înspre „râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului“ (Apocalipsă 22, 1). Liniştea de catedrală îţi poate fi la începutul vieţii duhovniceşti un adăpost, precum coliba lui Iona de la răsărit de Ninive, iar mai apoi asemenea unei colibe nefăcute de mână de pe Tabor, pentru ca în cele din urmă să-ţi fie cu adevărat un Patmos în marea vieţii şi a lumii, pe care o vedem înălţându-se de viforul ispitelor în fiecare zi şi aproape în fiecare ceas. Liniştea de catedrală o poţi simţi fie în taina chiliei, fie pe un vârf de munte, fie lângă un izvor curgător sau pe marginea albiei unui râu, fie în mijlocul unei grădini sau pe un drum de ţarină printre flori de câmp, dar mai ales într-o smerită biserică de schit sau mănăstire, lângă o troiţă sau într-un cimitir, în care se aşteaptă darea lespezilor la o parte prin Învierea cea de Apoi.

În liniştea de catedrală auzim ca niciunde bătăile inimii creaţiei şi „sunetul trestiei“ avvei Arsenie din Pateric. Numai liniştea de catedrală te ajută să simţi şi să fii încredinţat că şi astăzi, în zilele prefacerii, Duhul lui Dumnezeu se poartă pe deasupra apelor, precum în zilele Facerii (1, 2).