Lumina Raiului și întunericul iadului

Încă din vechime, se spunea că învățătura este o lumină a omului. Această vorbă nu e o simplă metaforă goală de conținut, cum ar crede unii care disprețuiesc instruirea, ci dimpotrivă, e un fapt bine cunoscut și respectat de când există lumea. În acest sens, consemnăm un celebru citat din Aristotel, așezat astăzi pe frontispiciul unei librării din Tesalonic, care sună așa: „După cum se deosebesc cei vii de cei morți, tot așa se deosebesc cei învățați de cei neînvățați”. Teribilă sentință, de veridicitatea căreia avem ocazia să ne lămurim pe parcursul vieții. De asemenea, creștinii spun, pe bună dreptate, că, pentru ei, lectura Sfintei Scripturi aduce lumină în suflet. Scrierile Părinților sunt, de asemenea, o profundă lumină a cunoștinței, de care adesea nu ne dăm seama sau percepem această lumină doar în anumite împrejurări, când simțim realmente puterea lor de călăuzire prin noianul scrierilor moderne, deseori purtătoare de false lumini, iar uneori chiar de lumini ale iadului, ce duc spre moarte.

A intrat deja în istorie polemica dintre părintele Dumitru Stăniloae și poetul Lucian Blaga, cu privire la specificul Ortodoxiei în general și al celei românești în special. Se știe că anumiți intelectuali, chiar dintre teologi, au socotit a fi neîndreptățită polemica pornită de părintele Stăniloae, întrucât Blaga ar fi gândit lucrurile ca un filosof, ca un poet etc., prin urmare, n-ar fi trebuit criticat. 

Poezie și dogmă

Totuși, un poet poate să afirme chiar orice și mai cu seamă pe teme dogmatice? Aceasta nu i-ar fi deloc spre cinste, ci dimpotrivă! Să amintim selectiv doar că Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Ioan Damaschin au arătat în poezie o extraordinară conștiință dogmatică. 

Demersul părintelui Stăniloae nu are nevoie de îndreptățire, însă mi-a revenit în memorie o strofă din Blaga, pe care o știu foarte bine, întrucât am auzit-o de mai multe ori emfatic recitată de unul dintre profesorii de literatură română pe care i-am avut în facultate: 

„Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul –
lumina? – Știu: Îl luminează iadul,
cu flăcările lui!” (L. Blaga, Lumina raiului)

Ei bine, trebuie subliniat că viziunea poetului chiar este una eretică, așa cum el însuși declară, iar erminia fostului meu profesor era asemenea, marcată fiind de relativismul valorilor ce începea să răsară și la noi, după Revoluție.

Creat și necreat

Se cuvine spus că în iad, sub nici o formă, nu avem de-a face cu un foc material care să lumineze, ci cu unul nematerial, cu alte caracteristici, așa cum nici lumina Raiului nu este una fizică, ci una mai presus de fire. Semnifi­cația învățăturii ortodoxe despre Rai și iad nu poate fi înțeleasă în acest caz, ca de altfel peste tot, fără asumarea distincției între creat și necreat. Și ne vom edifica îndată asupra acestui aspect, citând din comentariul Sfântului Vasile cel Mare la versetul: „Glasul Domnului, Celui ce taie para focului” (Psalmii 28, 7, cf. Septuaginta), unde zice: „Socotesc că focul pregătit ca pedeapsă diavolului și îngerilor lui se taie la glasul Domnului; și iată și pricina: în foc sunt două puteri: una care arde și alta care luminează; puterea usturătoare și pedepsitoare a focului rămâne celor vrednici de ardere, iar puterea luminoasă a focului, prin strălucirea lui, este sortită celor fericiți: glasul Domnului, deci, taie para focului și o împarte în așa fel încât focul pedepsei să fie neluminos, iar lumina odihnei să rămână nearzătoare”. 

Ființă și energii

Focul despre care vorbește Sfântul Vasile este același cu dumnezeiasca lumină sau slava dumnezeiască, care este una dintre lucrările/ energiile nezidite și care izvorăște din Ființa negrăită a lui Dumnezeu. Atunci când Moise scrie: „Domnul Dumnezeul tău este foc mistuitor” (Deuteronomul 4, 24), vorbește desigur despre una dintre lucrările lui Dumnezeu, iar nu despre Ființa dumnezeiască, cea mai presus de orice nume și inaccesibilă. Prin urmare, Dumnezeu este focul sau lumina cea nezidită; din acest motiv iadul nu posedă nici un foc și cu atât mai puțin o lumină proprie. După cum spune Sfântul Vasile, în iad focul arde fără lumină, întrucât slava nezidită este cea care se desparte arzând în iad și luminând în Rai. Astfel, în iad nu există lumină, ci doar întuneric. Nu putem să nu observăm comportamentul mai presus de fire al acestui foc care arde fără să lumineze, independent de lumină. Aceasta subliniază și Sfântul Ioan Damaschin când afirmă despre cei păcătoși că ei „sunt osândiți la focul gheenei cel nestins și întunecos” (PG 96, 1100 A). Așadar, acest foc este și întunecos, și nestins, ceea ce-i arată iarăși caracterul suprafiresc.

Acesta este motivul pentru care Sfântul Vasile revine în Exaimeron asupra acestei teme, lămurindu-ne: „De aceea și pe noi un cuvânt ne învață în taină că atunci când vom da răspuns de faptele săvârșite în viață, natura focului se va împărți, pe de-o parte în lumină, spre desfătarea celor drepți, iar pe de altă parte în durere arzătoare, rânduită celor osândiți” (Omilii la Exaimeron, VI, 3). 

Putem spune, în concluzie, că focul și lumina sunt slava dumnezeiască, energia dumnezeiască necreată, dar care este în același timp și personală, adică conștientă de sine, întrucât se manifestă totdeauna făcând distincție; astfel, vedem cum lumina dumnezeiască posedă o caracteristică paradoxală, întrucât lucrează diferit în păcătoși și în drepți, fiind una și aceeași nezidită lucrare a Ființei dumnezeiești.