Lupta pentru Ortodoxie - înveșnicirea iconodulilor în bucuria Domnului

Zi de sărbătoare și biruință, dar și aducere aminte de cei care au mărturisit prin sânge, cu mult curaj, credința lor și valoarea icoanelor.

În veacul al VII-lea, Biserica a fost greu încercată, multe dintre celebrele lăcașuri ale Constantinopolului fiind văduvite de icoane, mozaicuri și preafrumoase scene aghiografice, unele fiind dis­truse sau îndepărtate, iar altele acoperite cu var. În această perioadă s-au remarcat luptători pentru afirmarea adevărului Întrupării Mântuitorului.

Sfântul Ioan Damaschin, mare teolog originar din Damasc, care a trăit la Ieru­salim, iar mai târziu în cunoscuta Lavră „Sfântul Sava” din pustia Betleemului, a arătat ce înseamnă icoana și adevărata ei cinstire, evidențiind că nicidecum prin venerarea sau închinarea la icoane s-ar înfăptui erezie sau ar fi revenirea la idolatria păgână. Lui i s-au alăturat mulți luptători, capete încoronate, monahi și episcopi care nu s-au abătut de la adevărurile de credință. Între aceștia îi menționăm pe Patriarhul Tarasie, Împărăteasa Irina, cea care a deschis Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, și pe ceilalți care au apărat în acea perioadă învățătura despre închinarea la sfintele icoane.

În primul pătrar al veacului al IX-lea, începând cu anul 814, luptele iconoclaste au reizbucnit.

Cum în veacul trecut străluciseră învățătura și fervoarea apologetică a Sfântului Ioan Damaschin, îi întâlnim de această dată pe Nichifor Mărturisitorul, Teodor Studitul și alții care au luptat pentru dreapta credință, astfel că, la 11 martie 843, în urma unui sinod convocat la Constantinopol, Patriarhul Metodie împreună cu episcopii, egumenii și monahii care avuseseră de suferit au restabilit cultul icoanelor, rostind o celebră anatemă asupra luptătorilor împotriva icoanelor.

Perioada la care facem referire, cunoscută îndeobște în tratatele de istorie a Bisericii universale, ne pune înainte, în aceeași perioadă, pe sensibila și dăruita poetă Casiana, trecută la Domnul în anul 840.

O tradiție constantinopolitană spune că în anii aceia a avut loc la Constantinopol o paradă a mireselor, organizată de Eufrosina, mama împăratului Teofil. În ciuda frumuseții și realizărilor poetei, Teofil a ales-o soție pe Teodora, iar Casiana a urmat adâncul chemării inimii sale și a intrat într-o mănăstire. I-a compus numeroase poeme împăratului, dar și muzică religioasă Domnului Hristos. O parte dintre scrierile ei sunt folosite tocmai în perioada Sfântului și Marelui Post al Paștilor.

Rugăciunea Mariei Magdalena sau Cân­tarea femeii păcătoase, pe care o cu­noaș­tem din timpul Sfintei Săptămâni a Pătimirilor, este rodul meditației și al ru­găciunilor ei: Doamne, femeia care în mul­te păcate a căzut a întrezărit dumne­zeirea Ta. Se alătură alaiului femeilor pur­tătoare de mir, tânguindu-se, Îți aduce mir înainte de îngropăciunea Ta. Oh, stri­­gă ea, ce noapte se pogoară asupră-mi, ce beznă și nebunie fără lună a do­rin­­ței aprinse este această sete de păcat. La izvorul meu de lacrimi, Tu, care scoți apă din nori, apleacă-Te spre mine, spre sus­­pinul inimii mele, Tu, care pleci ceru­ri­le în tainica Ta Întrupare. Săruta-voi ne­prihănitele Tale picioare și le voi șterge cu pletele capului meu. Când Eva la as­fințit, în Paradis, Ți-a auzit pașii, s-a as­cuns îngrozită! Cine va socoti mul­ți­mea păcatelor mele sau nepătrunsele Tale ju­decăți, Mântuitor al sufletului meu. Nu mă părăsi pe mine, roaba Ta, în milosti­vi­rea Ta nesfârșită! Cuvintele poe­tei, aris­tocrată și călugăriță în același timp, au fost așezate de imnografi în căr­țile de cult ale Bisericii, iar cântarea ei din Săp­tămâna Sfintelor Pătimiri ne îndeamnă la multe lacrimi și pocăință înainte de minunata sărbătoare, împlinirea nădejdii fiecăruia dintre noi odată cu Învie­rea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Duminica Ortodoxiei ne aduce aminte tuturor de vestitele icoane care au împodobit și împodobesc bisericile drept­măritoare.

La Ierusalim se află, după tradiția cunoscută, în biserica Sfântului Iacov, întâiul Episcop al Ierusalimului, o icoană în fața căreia a plâns Maria Egipteanca în drumul ei către căință. De altfel, în toate mănăstirile cunoscute ale Palestinei sunt icoane care au scăpat de încercările vremurilor, de nenumăratele incendii, năvăliri și incursiuni barbare, mai ales începând cu veacul al VII-lea.

În mănăstirea Sfintei Ecaterina din Muntele Sinai se păstrează icoane care vin de demult, din perioada încercărilor iconoclaste.

La Muntele Athos sunt, de asemenea, icoane vechi, din perioada împăraților bizantini, chiar înainte de perioada luptei de apărare a lor. După tradiție, atunci când în Constantinopol icoanele erau arse sau îngropate, ori stricate, pentru a nu ajunge în mâna răufăcătorilor, o femeie văduvă s-a văzut nevoită să așeze noaptea, pe apele mării, icoana înaintea căreia îngenunchea și plângea în fiecare zi, spunându-și rugăciunea: Nu te mai pot ocroti, te rog să ai grijă de acum de tine, pentru că eu sunt împrejmuită de atâtea griji și amenințări. Icoana a ajuns în dreptul Mănăstirii Iviru de la Muntele Athos. Călugării au văzut-o strălucind în mijlocul valurilor. De multe ori, era vizibil stâlpul de lumină ce izvora din mare, până când, ajungând acolo, monahii au văzut icoana Maicii Domnului. Au așezat-o în biserică, dar era găsită în fiecare dimineață la poartă. Le-a spus călugărilor, ca și cum ar fi vorbit aievea cu ei: Nu voi mă păziți pe mine, ci eu pe voi. Au hotărât ca un paraclis să fie zidit în apropierea porții de intrare, iar icoana s-a numit Portărița.

Câte alte icoane în vremuri străvechi nu se află în Muntele Athos sau în alte locuri ale istoriei creștine? Ele sunt asemenea unor ferestre către cer, prin care se coboară har în sufletele oamenilor, iar aceștia, în tainic chip, zăresc pe Dumnezeu și pe sfinții Săi. Icoana nu se confundă cu materia din care este făcută. Ne închinăm prototipului sau chipului reprezentat, nu materiei, lemnului, argintului sau altor materiale, știind că Dumnezeu le-a făcut pe toate. Icoana este semnul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, venit în lume din iubire negrăită față de noi oamenii.

În urmă cu 100 de ani, într-un sat din ținutul Sucevei, la Rădășeni, a ajuns o icoană pictată în chip minunat la Muntele Athos.

Atâtea alte fapte minunate legate de icoanele Maicii Domnului sau ale unor sfinți, dintre care amintim icoanele de la Neamț, Agapia, Catedrala Mitropolitană a Iașilor, despre care a scris învă­ța­tul ierarh Melchisedec Ștefănescu, Putna, Sihăstria, Adam, Giurgeni. De asemenea, icoanele de la mănăstirile Ghighiu, Nicula, Bixad sau din alte locuri ale țării vorbesc despre nemărginita milostivire a lui Dumnezeu și despre lucrarea acestora în viața noastră.

Evanghelia după Sfântul Ioan, citită în Duminica Ortodoxiei, ne spune un lucru care are legătură cu imaginea acestei duminici: Vino și vezi! (Ioan 1, 46), punându-ne înainte întâlnirea Domnului cu Natanael și mai ales începerea propovăduirii! Oare, venim la Domnul să vedem mulțimea darurilor Sale revărsate prin icoanele sfinte? Oare mai suntem cinstitori ai acestora? Sau prin viața noastră suntem iconomahi, luptători împotriva icoanelor?

Evanghelia acestei duminici ne vor­bește despre chemarea lui Filip. Galileea era un loc din care nu s-a ridicat proroc, de aceea li se spune că nici nu poate fi ceva bun (cf. Ioan 1, 46). Locuitorii acestui ținut erau simpli, chiar neciopliți, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Mântuitorul Și-a arătat puterea prin faptul că i-a ales pe cei mai de seamă ucenici dintr-un pământ care nu aducea nici o roadă. Galileea era o provincie cosmopolită, în care păgânii erau foarte prezenți. Cu un veac înainte de venirea Mântuitorului, s-a dorit o reiudeizare a provinciei, însă păgânii au rămas pe mai departe.

Filip l-a găsit pe Natanael, care este un nume puțin frecvent. Unii l-au identificat pe Natanael cu Bartolomeu, alții cred că Natanael nu a făcut parte dintre cei 12 Apostoli și alții spun că ar fi fost mirele de la nunta din Cana Galileei (cf. Ioan 21, 2) sau chiar se crede că numele acesta l-a purtat și ucenicul cel iubit, autorul celei de-a patra evanghelii.

În Ierusalim, pe Muntele Măslinilor se afla un loc în care se adunau galileenii cărora nu li se îngăduiau să rămână în Cetate, tocmai din cauza atitudinii lor, pentru că erau zgomotoși și, uneori, chiar violenți. De aceea, ei au cumpărat o proprietate numită până astăzi Noua Galilee. Însuși Mântuitorul Hristos, când venea la Ierusalim, la marele sărbători, rămânea împreună cu ucenicii în acel loc. Fără îndoială, acolo S-a arătat prima dată după Înviere ucenicilor, când erau toți adunați la un loc, pentru că aceștia nu aveau cum să ajungă, după cuvântul spus de înger în prima zi, atât de departe, în Galileea. Arătarea lui Hristos înaintea ucenicilor în Galileea a avut loc, de fapt, pe proprietatea ce o aveau lângă Sfânta Cetate, unde astăzi se află biserica Patriarhiei Ierusalimului, în care sunt îngropați ultimii patriarhi care au păstorit în acel loc.

Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă și pe noi să-L urmăm pe Domnul, Care în pridvorul inimii noastre șoptește chemarea adresată odinioară ucenicilor: Urmează-Mi! Se adresează şi slujitorilor Bisericii, credincioșilor, tuturor celor care Îl caută.

Totodată, El îi încredințează pe toți cei care Îl caută: Cel ce urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea Lumina vieții (Ioan 8, 12).

Învățătura desprinsă din Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă pe toți la cinstirea sfintelor icoane, la cunoașterea istoriei Bisericii, zbuciumată, dar în același timp strălucită, atunci când cei care iubeau cu adevărat învățătura Domnului își ofereau și viața pentru a apăra Trupul lui Hristos, adică Biserica și adevărurile ei. Duminica Ortodoxiei este o zi a biruinței, în care suntem chemați stăruitor să-I urmăm Domnului, Cel care este pretutindeni.

De asemenea, suntem îndemnaţi să reflectăm de care parte ne aflăm: Ne asemănăm celor care au luptat pentru salvarea lor sau celor care s-au arătat luptători împotriva lui Dumnezeu, care S-a făcut Om și S-a sălășluit întru noi, iar noi am văzut Slava Lui?

Sfinții Părinți adunați la Sinodul de la Constantinopol din 843 au stabilit că de nu se va închina cineva icoanelor și de nu le va săruta cu iubire și cu toată inima, nu ca pe niște dumnezei cinstindu-le, ci ca pe niște chipuri ale acestora pe care le închipuiesc, unul ca acela să fie anatema! De atunci, Dumnezeiasca Liturghie nu s-a mai săvârșit fără icoane, iar deasupra mesei Sfântului Altar străjuiește chipul Împărătesei cerurilor, a celei mai înalte decât cerurile și mai curată decât strălucirile soarelui.