Mâini în rugăciune

În fiecare zi vedem oameni în rugăciune, cu mâinile unite uneori într-un gest de implorare, alteori într-unul de recunoștință. Mâinile care ne ajută atât de mult să muncim și să ne câștigăm astfel existența se dedică acum unui scop mult mai înalt: cel de preaslăvire a Sfintei Treimi sau de cinstire a sfinților ca gest însoțitor al lucrării duhovnicești a rugăciunii. Titlul materialului de astăzi mi-a fost inspirat de o gravură a marelui artist Albrecht Dürer, care a înfățișat nu o întreagă scenă, ci doar două mâini, ușor îmbătrânite de muncă și greutăți, unite în rugăciune. Este interesant că această scenă ar fi fost inspirată din însăși povestea sa de viață. Astfel, Albrecht Dürer s-a născut într-o familie numeroasă, cu o condiție socială modestă. Atât el, cât și fratele său, Albert, erau foarte talentați din punct de vedere artistic și ar fi dorit să urmeze o școală de pictură, însă taxele de admitere și urmare a studiilor erau foarte mari. În plus, tatăl lor a trebuit să le comunice o decizie foarte dureroasă: nu își permitea să plătească toate costurile de școla­rizare nici măcar pentru unul dintre ei. Atunci cei doi frați au mers să se roage pentru a căpăta îndrumare de la Dumnezeu și să hotărască astfel ce au de făcut pe viitor. Atunci le-a venit un gând cutremurător: unul dintre ei va merge să studieze la prestigioasa Academie din Nürnberg, iar celălalt va merge să lucreze în mina din locul natal pentru a-i plăti taxele de școlarizare. După încheierea studiilor celui dintâi, acesta urma fie să lucreze și el în mină, fie să-și vândă realizările artistice pentru a-l susține pe celălalt să-și urmeze parcursul artistic. Însă nu se puteau hotărî care dintre ei să plece și care să rămână. Atunci s-au rugat mai întâi și apoi au dat cu banul. Albrecht a plecat să studieze, Albert a coborât în mină pentru a-l susține financiar pe toată durata studiilor.

Anii au trecut în zbor. Fiind foarte talentat, Albrecht a reușit, în câțiva ani, să-și depășească inclusiv profesorii, nu doar colegii de studiu, în ceea ce privește meșteșugul său artistic, fie că vorbim aici de pictură, fie de gravură, în care, de asemenea, a excelat. Întors acasă, s-a așezat la masă cu întreaga familie, inclusiv cu fratele său, Albert, care își sacrificase patru ani din viață în interiorul minelor astfel încât Albrecht să-și poată urma studiile. La finalul mesei de sărbătoare, înaintea tuturor celor prezenți, Albrecht i-a mulțu­mit cu lacrimi fratelui său și i-a promis că își va ține promisiunea față de el. Avea comenzi, deja câștiga sume importante de bani - nu urma să fie o problemă să-i susțină și lui începerea studiilor de pictură. Însă Albert s-a ridicat aproape plângând și a spus că îi mulțumește din suflet, însă pentru el este mult prea târziu. Ținând mâinile la lumina slabă a lumânărilor aprinse pe masă, i-a arătat lui Albrecht sacrificiul său: unele oase ale degetelor sale erau zdrobite, nemiloasa artrită îi ataca deja încheieturile, iar pielea acestora deja îmbătrânise mult peste vârsta lui Albert. Anii de mină își spuseseră cuvântul: vremea artistică a lui Albert murise înainte de a începe...

Peste ani de zile, Albrecht a imor­talizat, într-o gravură, mâinile care munciseră astfel încât el să poată deveni unul dintre cei mai mari pictori și gravori din istorie. A numit-o simplu: „Mâini”, cu toate că aceasta a rămas cunoscută publicului larg drept „Mâini în rugăciune”. În această gravură, mâinile înfățișate, cu degete subțiri răstignite într-o mută implorare, erau mâinile fratelui său, Albert, care-i clădiseră viitorul prin jertfa lor tăcută.

Nu de puține ori și nouă ne-au zidit viața și ne-au slujit ca temelie a viitorului mâinile unite în rugăciune ale părinților și bunicilor noștri. Acele mâini tăcute, îmbătrânite poate înainte de vreme. Mâini crăpate de munca epuizantă a pământului. Mâini înăsprite de orele în șir de lucru în fabrici și uzine, de cărarea unor greu­tăți peste măsură, de îmbătrânirea grabnică a stresului și neputințelor dobândite încă din vremea tine­reții... Acele mâini binecuvântate s-au unit în atâtea rânduri înaintea candelelor aprinse în miez de noapte, înaintea icoanelor cu chip blând din biserici, înaintea patului în care sufeream, copii fiind, de o boală. Ele ne-au vegheat, în lucrarea lor binecuvântată, parcursul prin școa­lă, ne-au ferit de pericolele adoles­cenței, ne-au șters lacrimile primelor necazuri în tine­rețe, s-au așezat pe umerii noștri când am căzut în greutățile maturi­tății. Iar când le vezi doborâte de timp, mâncate de boală sau, mai greu, încununate în chip mut pe pieptul celui care le-a însuflețit în rugăciune, nu poți decât să fii recunoscător și să încerci, la rândul tău, să unești mâinile tale spre slava lui Dumnezeu și să le așezi în lucrarea slujirii aproapelui tău.

Mâinile unite în rugăciune sunt mâini de foc. Vedem asta din una dintre cele mai frumoase apoftegme din Patericul egiptean: „A mers avva Lot la avva Iosif și i-a zis: «avvo, după puterea mea îmi fac puțina pravilă și puținul post și rugăciunea și citirea și liniștea și după puterea mea sunt curat cu cugetele. Ce am a mai face?» Deci, sculându-se bătrânul, și-a întins mâinile la cer și i s-au făcut degetele ca zece făclii de foc. Și i-a zis: «de voiești, fă-te tot ca focul!»” (Patericul egiptean, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2003, p. 178). Focul duhovnicesc care a unit acele mâini în rugăciune va trebui să ne călăuzească și nouă viața pe acest pământ. Avem această îndatorire față de generațiile care vin. Nu le putem lăsa orfane spiritual, așa cum nici noi nu am fost lăsați să devenim astfel de predecesorii noștri. Avem îndatorirea de a ne ruga pentru urmași cel puțin la fel de intens pe cât au făcut-o părinții și bunicii noștri pentru noi. Nouă ne va fi mai greu pentru că acum războiul duhovnicesc nu se mai află în exterior, cu dialectica sa ateistă, ci s-a mutat în interiorul nostru, furându-ne atenția, împrăștiindu-ne mintea, aruncând imaginația noastră într-un haos persistent.

Însă așa cum mâinile lui Albert i-au clădit viitorul lui Albrecht, cu prețul distrugerii lor, la fel și mâinile noastre trebuie să asude în rugăciune pentru viitorul copiilor noștri. Este un sacrificiu mic față de cel care s-a făcut pentru ca noi, astăzi, să avem libertatea de a ne ruga. Așadar, este în primul rând un gest de recunoștință și, abia în al doilea rând, o jertfă personală. Recunoștința față de cei care și-au sacrificat viața pentru noi, jertfa pe care o datorăm celor care trebuie să poarte mai departe făclia luminoasă a rugăciunii.

Să nu uităm: mâini în rugăciune.