Muzica bisericească - teologie, rugăciune și mărturisire

Triodul, perioada liturgică însumând 10 săptămâni din cursul anului bisericesc, care precedă marele și luminatul praznic al Învierii Domnului, ne întâmpină cu o serie de imnuri și cântări liturgice specifice pe toți cei care, cu speranță și credință, ne pregătim să-L primim pe Hristos, Biruitorul morții. Încă din prima săptămână, în timpul slujbei Utreniei, sunt intonate troparele „Ușile pocăinței”, „În cărările mântuirii” și „La mulțimea faptelor mele”.

Începând cu a treia săp­tămână, de asemenea, în timpul Utreniei este cântat Psalmul 136: „La râul Babilonului”. În cea dintâi săptă­mână a Postului Mare, a fost rânduită slujba Canonului Sfântului Andrei Cretanul, în rându­iala căreia smerita cerere-cân­tată „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” se împletește cu profunzimea unor imnuri liturgice precum: „Suflete al meu”, „Cu noi este Dumnezeu” sau „Doamne al puterilor”. Pe întreg parcursul Postului Mare și cu precădere în Săptămâna Pati­milor, numeroase alte cântări li­turgice, unele reunite în rânduiala Liturghiei darurilor îna­inte sfințite, vin să împodobească cultul divin din această perioadă.

Întocmai unei cateheze duhov­ni­cești, imnografia Triodului ofe­ră creștinilor o suită de învăță­turi, deopotrivă dogmatice și morale, chemând și îndemnând la conștientizarea păcatului, la pocăință și la cultivarea virtu­ților. Totodată, imnodica acestei perioade liturgice constituie și o mărturie lămurită a mărturisirii, a sensibilității și a pedagogiei muzicii bisericești, în general.

Tradiția bimilenară a muzicii bisericești

Despre muzică, istoria oferă multe repere. Însăși etimologia cuvântului „muzică” face trimi­tere la tradiția antică grecească, unde termenul „muse” desemna, pentru grecii antici, inspirație în arta creatoare. Un aspect poa­te la fel de vechi îl constituie latura religioasă pe care a îmbră­cat-o muzica. Ea rămâne una din­tre cele mai întâlnite expresii ale rugăciunii, o formă sublimă prin care omul a ales să-și exprime religiozitatea.

Sfânta Scriptură confirmă rolul important pe care muzica l-a avut și continuă să îl aibă, deopotrivă, în exprimarea trăirii religioase a persoanei și în înfru­musețarea și sensibilizarea cultului divin. În Vechiul Testament, psalmii poartă cu ei semnul pocăinței, al smereniei, al speranței și al rugăciunii puternice. În Noul Testament, Sfântul Evanghelist Matei amintește că, la Cina cea de Taină, au fost cân­tați psalmi: „Şi după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măs­linilor” (Matei 26, 30). De asemenea, cărțile nou-testamentare re­latează că primii creştini foloseau cântarea religioasă. Sunt pilduitoare îndemnurile Sfântului Pavel către destinatarii epistolelor sale: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre” (Efeseni 5, 19), respectiv „cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în lau­de şi în cântări duhovniceşti” (Coloseni 3, 16).

În primul mileniu creștin, Sfinții Părinți ai Bisericii au mărturisit rolul însemnat pe care cântarea bisericească îl are în cult, îndeosebi în ceea ce privește sensibilizarea ascultătorilor și exprimarea mai ușoară a sentimentului religios trăit. Astfel, Sfân­tul Vasile cel Mare a observat că, deşi conţin un limbaj simplu, alegoric și metaforic, cu aju­torul imnurilor liturgice, învă­ţăturile Bisericii se întipăresc mult mai uşor în minte, de unde, prin dulceaţa melosului, coboară în inimă, locul unde Hristos Se sălăşluieşte. El amintește: „Du­hul cel Sfânt […] a unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca, odată cu dulceaţa melodiei, să primim pe nesimţite şi folosul cuvintelor de învăţătură. […] Pentru aceasta ni s-au alcătuit aceste melodii armonioase ale psalmilor, pentru ca celor care sunt copii cu vârsta sau celor care sunt cu totul tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă, dar de fapt ei îşi instruiesc sufletul” („Tâlcuire la Psalmi”, Ed. IBMBOR, 2000, pp. 7-8). Sfân­tul Grigorie de Nyssa regă­sește în ființa omului armonia și muzica universului: „Acest lucru îl dovedeşte şi alcătuirea organelor trupului nostru, meşte­şugită de la natură spre o acti­vitate muzicală. Nu vezi că artera e ca un fluier, cerul gurii ca o harfă şi că din limbă, din fălci şi din gură cântarea iese ca din nişte coarde lovite cu plectrul?” („La titlurile psalmilor”, în col. PSB, vol. XXX, p. 141).

Muzica bisericească, tezaur al Ortodoxiei românești

Primind vestea bună a Evan­gheliei lui Hristos de la Sfântul Andrei, cel dintâi chemat dintre Apostoli (Ioan 1, 40), creștinis­mul românesc a primit și talantul mărturisirii și teologhisirii prin muzică, pe care nu a pregetat să-l înmulțească. Treptat, muzica bisericească a devenit un reper important în istoria româ­nilor. În martiriul Sfântului Sava Gotul (sec. IV), se amintește faptul că acesta „cânta psalmi în biserică, îngrijindu-se foarte mult de aceasta” (pr. Mircea Pă­curariu, „Sfinți daco-români și români”, p. 53). Sunt numeroase mărturiile care atestă faptul că, pentru români, muzica biseri­cească s-a numărat, alături de folclor, printre formele principale de cultură. Și putem spune cu certitudine că a constituit și o valoroasă formă de teologie, pentru că nu în puține rânduri, ea i-a adunat pe români laolaltă și i-a ferit de învățături eretice și ideologii străine.

Atât de puternic și profund este sentimentul religios pe care românii îl trăiesc și îl exprimă prin muzica bisericească, încât, cu bucurie, observăm că nu sunt puține cazurile în care, îndeosebi în zonele rurale, în timp ce tre­băluiesc prin curte, buni­cuțele fredonează cântări liturgice, precum „Sfinte Dumne­zeule”, „Apă­ră­toare Doamnă” sau „Cuvine-se cu adevărat”. Iată una dintre dovezile cele mai sublime de trăire a Ortodoxiei românești.

Păstrând în inimi cântarea smerită a Sfântului Andrei Cre­tanul „Miluiește-mă, Dumne­zeule, miluiește-mă!”, adresăm cuvânt de încurajare tuturor ci­titorilor care și-au asumat osteneala mântuitoare a postului și, totodată, îi îndemnăm pe toți să descopere și să guste din fru­musețea, profunzimea, teologia muzicii liturgice bisericești, din sensibilitatea rugăciunii cântate.