Numele cel viu al lui Dumnezeu

Cartea Numerilor nu contenește să ne surprindă. Deși pare la prima vedere un conglomerat de texte care n-au mai încăput în marile serii legislative și narative din Pentateuh, Cartea Numerilor are propriul ei profil teologic. La o analiză mai atentă, găsim aici pietre de temelie pentru teologia biblică.

Unul dintre elementele surprinzătoare întâlnite în carte se află în Numeri 14, 21. Domnul îi spune lui Moise: „Viu sunt Eu și viu este numele Meu”. Trebuie să recu­noaștem că este neobișnuit să se vorbească în Vechiul Testament de numele „viu” al lui Dumnezeu, mai ales în contextul monoteismului strict iudaic. Există un Nume viu al lui Dumnezeu pe lângă Domnul Însuși?

Textul ca atare există doar în Septuaginta. În Textul ebraic, se spune „viu sunt Eu”, continuându-se apoi cu ceea ce se găsește și în greacă: „și slava Domnului umple tot pământul”. Varianta scurtă din Textul ebraic, așadar fără „viu este numele Meu”, se regăsește și în traducerile antice, Peșitta și Vulgata. Biblia sinodală românească reține aici varianta mai lungă din Septuaginta: „Viu sunt Eu și viu e numele Meu”.

Ideea în sine este unică și deosebit de interesantă. Nu mai apare în nici un alt text faptul că, așa cum Domnul este viu, și numele Său este viu. Expresia poate fi interpretată în sensul strict al monoteismului, în sensul că „numele” și „Dumnezeu” sunt unul și același. Dar, la marginea monoteismului strict, expresia poate sugera și că Dumnezeu subzistă plural.

Numele lui Dumnezeu apare uneori ca o ipostază sau ca o subzistență distinctă de Domnul Însuși. De pildă, Domnul Se jură pe numele Său: „Iată, Eu M-am jurat pe numele Meu cel mare, zice Domnul” (Ieremia 44, 26), așa cum și oamenii se jură pe numele lui Dumnezeu: „Și dacă vor învăța ei căile poporului Meu, ca să jure pe numele Meu, zicând: «Viu este Domnul!»…” (Ieremia 12, 16). Dom­nul Își pune numele Său în sanctuarul din Ierusalim, ceea ce ar putea sugera că „numele” reprezintă tocmai prezența tainică pe pământ a divinității care altfel rămâne transcendentă. Se vor­bește acolo de „locul pe care îl va alege Domnul, Dumnezeul vostru, din toate semințiile voastre, ca să-și pună numele Său asupra lui” (Deuteronom 12, 5). La sfințirea Templului din Ierusalim, Solomon rememorează vorbele Domnului, Care spunea: „Din ziua în care am scos pe poporul Meu, Israel, din Egipt, nu Mi-am ales cetate în nici una dintre semințiile lui Israel, unde să fie zidită casa în care să petreacă numele Meu; dar apoi am ales Ierusalimul pentru petrecerea numelui Meu” (3 Regi 8, 16). Iar Solomon adaugă: „Am zidit templu numelui Domnului, Dumnezeului lui Israel” (3 Regi 8, 20). Într-un mod asemănător, dar cu referire la numele omenesc, Abesalom dorise să-și înalțe un monument, pentru că, neavând copii, se temea că nu i se va păstra amintirea numelui (2 Regi 18, 18).

Toate acestea ne arată că putem vorbi de o „teologie a numelui” în Biblie. Pe lângă Domnul Cel unul, numele Său pare că Îi ține locul și, totodată, este deopotrivă cu Dumnezeu. Ceva similar se petrece în unele pasaje, în care Duhul lui Dumnezeu sau Înțelepciunea se manifestă ca o ipostază cvasi-independentă de Dumnezeu.

Revenind la textul din Numeri 14, 21, unii ar putea să bănuiască faptul că aici se ascunde o gre­șeală. Traducătorul în greacă ar fi putut citi în textul ebraic de două ori termenul „să se umple” (nevocalizat WYML’), prima oară puțin deformat WML’ sau WMLH, ceea ce îi putea sugera lectura „și cuvântul” (we-milla). „Cuvântul”, în variantă aramaică de milla, putea fi astfel asociat „numelui” divin, care este „cuvântul” prin exce­lență.

Totuși, este interesant că unul dintre targume (Neofiti), adică din parafrazele aramaice ale Vechiului Testament folosite în iudaism, are aproximativ aceeași variantă cu Septuaginta: „Dar viu sunt Eu și peren în cuvântul Meu (memra) în veac”. Aici se poate observa că în loc de „nume”, așa cum apare în Septuaginta, targumul folosește „cuvânt”. De altfel, în aramaică termenul milla sau melta este pus în legătură cu Cuvântul divin. În Peșitta, traducerea siriacă a Scripturii, Evanghelia după Ioan are: „La început era Cuvântul (melta) și Cuvântul (melta) era cu Dumnezeu și Cuvântul (melta) era Dumnezeu”.

Oricum ar fi, varianta din Septuaginta se deschide neașteptat către o înțelegere a Cuvântului/Numelui ca persoană. Teologia ioaneică a Cuvântului nu este o ino­vație creștină, ci are rădăcini mai vechi, chiar iudaice. Dacă - așa cum ne arată Cartea Numerilor - „numele” lui Dumnezeu este viu, Numele-Cuvânt subzistă ca o persoană alături de Dumnezeu Tatăl.

Sfântul Maxim tâlcuiește rugăciunea Tatăl nostru în această direcție. El spune, explicând începutul „Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău, vie Împărăția Ta”: „Prin cuvintele rugăciunii e arătat «Tatăl», «Numele» Tatălui și «Împărăția» Tatălui, ca să învățăm de la început să chemăm și să venerăm Treimea cea una. Căci «Numele» lui Dumnezeu și Tatăl care subzistă ființial este Însuși Fiul cel Unul născut” (Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, Filocalia românească, vol. 2, Ed. Harisma, București, 1993, p. 267).

Numele vechi-testamentar al lui Dumnezeu este Iahve, scris în ebraică printr-o tetragramă (patru litere): YHWH. Acesta este numele personal al divinității, după cum i-a fost revelat lui Moise pe muntele Sinai: „Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt» (ebr. ehye așer ehye). Apoi i-a zis: «Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este (ebr. ehye) m-a trimis la voi!» Apoi a zis Dumnezeu iarăși către Moise: «Așa să spui fiilor lui Israel: Domnul (ebr. YHWH) Dumnezeul părinților noștri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pe veci; aceasta este pomenirea Mea din neam în neam” (Ieșire 3, 14-15). Numele personal al lui Dumnezeu, Iahve (YHWH), este astfel explicat ca însemnând „cel ce este”, de la rădăcina HWH sau HYH „a fi”. În Septuaginta sintagma „Eu sunt Cel ce sunt” este redată printr-un participiu de la verbul „a fi” (einai), ho ōn „fiindul, cel ce există”, scris în greacă cu trei litere: Ο ΩΝ. În iconografia răsăriteană, aceste trei litere sunt pozi­ți­onate în haloul Mântuitorului, arătând prin aceasta că El este identificat cu numele cel viu al lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Hristos este astfel numele Domnului (ebr. YHWH, gr. Ο ΩΝ), „Fiul Tatălui, Care este în sânul Tatălui” și Care „Îl face cunoscut” pe Tatăl (Ioan 1, 18).

Rămâne surprinzător să regăsim asemenea rădăcini iudaice pentru conceptul creștin de Cuvânt și Nume. Expresia „viu este numele Meu”, care în această interpretare hristologică ar trebui scrisă cu majusculă „viu este Numele Meu”, transmite prin Septuaginta că așa cum Domnul are viața în Sine, existând prin Sine și dând viață tuturor, la fel și Numele Lui (Hristos) este viu, are viața în Sine și dăruiește la rândul Lui viață tuturor.