O poetică a Logosului

Dacă ar fi să ascultăm lumea contemporană cu ce are ea de spus despre etica şi estetica ei, o vom auzi strigând cu multe graiuri, dar mesajul ei este unul singur: „Valoarea estetică este independentă şi impermeabilă la etic“. După structuralismul francez, după modernism, deconstructivismul postmodernist, textul este el în sine, autarhic (auto-arhic, auto-tehnic). Cuvântul are tot mai puţină legătură cu lumea şi cu viaţa ei, a căpătat valoare instrumentală, economică, materială, dispunem de el, îl artificializăm, uitând adevărata sa materialitate spirituală, fiinţa lui relaţională, atât de legată de fiinţa lumii şi a celui care îl rosteşte.

 

Aşa independentă, ştiinţifică, cum se doreşte, lumea noastră „se îmbracă“ în istorie „ca şi cu o haină“ şi avem aici ipostaza ei prezentă. Suntem martori ai acestui prezent, îl alcătuim, dar îi suntem totodată multele sale perechi de ochi.

În câte feluri e privită lumea... cu ochi de heruvim, de om, de animal, de Dumnezeu... şi din tot atâtea perspective se creează sau se distruge. Îi suntem ochi şi ne este trup. Dacă ochiul meu este curat, tot trupul meu va fi luminat, îmi spune Hristos. Este posibil să i se întâmple aşa ceva lumii contemporane, să se lumineze, să fie cuvântul de la care a pornit, lumen? Ba chiar i se întâmplă. Dacă o priveşte un sfânt, o vede în temeiurile ei şi o îndreaptă din privire chiar dacă verbul, cuvântul lui o taie ca un brici; o va tăia restaurator, dinlăuntrul temeiurilor ei, cu propriul ei cuvânt cu care a fost creată. Cuvântul omenesc în relaţie cu lumea este şi el ca şi omul, după chipul Cuvântului lui Dumnezeu, făcător de lume prin rostire şi aducere la fiinţă. Cuvântul lui Dumnezeu creează lumea, cuvântul omului creează cultura. Fiinţa cuvântului este aceeaşi cu fiinţa celui care îl rosteşte. Omul devine cuvântul pe care îl rosteşte, după asemănarea Aceluia care este Cuvântul. Rostindu-se, cuvântul lucrează în lume creator, desăvârşindu-i chipul. Lumea devine cuvântul pe care îl rosteşte şi acesta este prezentul ei. Mai mult decât o întâlnire arbitrară între un semnificat şi un semnificant, aşa cum pare să se fi întâmplat după spargerea limbajului unic, cuvântul îşi păstrează necondiţionat ceea ce Constantin Noica a numit un câmp de forţă. Nu este doar semnificat şi semnificant în deconectare şi reconectare arbitrară. De aceea oricine va merge către un părinte sfânt şi îi va cere: „Părinte, dă-mi un cuvânt“, va primi o sălăşluire de cuvânt, de forţă creatoare în fiinţa sa, un logos după chipul şi asemănarea Logosului.

 

Singura noutate din istorie este Întruparea Logosului, când El S-a răsădit în brazda ei, în miezul ei nevralgic. Iar lumea contemporană, de atunci încoace, stă înveşmântată în această istorie. De aceea, Părinte, dă-mi un cuvânt înseamnă: Părinte, descoperă-mi temeiurile; Părinte, înnoieşte-mă. Este cuvânt apocaliptic. Cuvânt de descoperire a sensului prim şi ultim al fiinţei mele, iar la nivel istoric, cosmic, vorbind despre lume, este cuvânt rostit în ghicitură şi în oglindă. Temeiurile ei, raţiunile ei sunt dintru început orientate eshatologic. Lumea îşi poate uita Logosul, dacă ţine neapărat, dar El nu poate fi omis din fiinţa ei grăitoare, de lumen-ul rădăcinii ei. De aceea, de-l va uita, brazda i se va face mormânt, iar de şi-l va aduce aminte, va învia chiar şi la apa Babilonului cel cu multe graiuri.

Şi atunci, multele limbi ale lumii noastre pot fi oglinzi sparte, dar fiecare reflectă un cer şi un pământ, ca un bob de rouă rotund. Într-un colţ de ţară veche, cum ar zice Arghezi, adică într-un loc cu rădăcini, cuvântul rosteşte temeiurile locului Întrupării, adică ale lumii, căci s-a petrecut o sălăşluire deplină în ea. Îi rodeşte cultura. Iar la nivelul persoanei, cum spune părintele Stăniloae, „prin cuvânt vine celălalt în mine“, se petrece o sălăşluire după asemănarea Sfintei Treimi, o relaţionare interioară şi exterioară, nu doar exterioară, de expresie obiectivă, independentă de conţinutul ei viu. De aceea relaţionările personale ne produc cultura şi sunt sălăşluiri-locuiri treimice. În acest loc bine definit al comuniunii, în interiorul-locaş al relaţiei, se produce locuirea prin rostire de cuvânt întemeietor. Cultura majoră, creştină, a Europei este locuire treimică în lume, lumea îi este loc ales, şi fiind o cultură creştină, valorizările ei ierarhice, interpretările ei nu pot fi altfel. De la Cuvânt la literatură nu este decât pasul restaurator al relaţiei primordiale a cuvântului cu lumea. O relaţie nu de copiere, ci de întemeiere, de orientare istorico-eshatologică. O astfel de literatură necesită revenirea la o teorie literară pe măsură, cu aceleaşi rădăcini, pornite din aceeaşi sursă, necesită o poetică a Logosului, a temeiurilor ei şi a orientării ei realiste spre Adevăr. Chipul literaturii creştine, o vedere în ghicitură şi în oglindă a propriului său chip teologic, cunoscător de Logos şi de icoana ei, va fi mereu o parabolă a lumii, chiar a lumii contemporane. Şi mai ales a ei.

 

Ca şi icoana, ea nu îi descrie identic, ci îi descoperă chipul, în perspectivă inversă. Hermeneutica are rostul de a-l vedea, rost de privitor şi de tâlcuitor de parabole. Cum ar spune T. S. Eliot despre poezie, „Poetry is not the assertion that something is true, but the making that truth more fully real to us“ (Poezia nu afirmă un adevăr, ci ni-l aduce pe deplin real). Aşa cum o operă literară este un locus mundi, nici obiectiv identică, dar nici străină de lume, la fel hermeneutica trebuie să ofere modalităţi de lectură care să nu fie străine de chipul ei şi să nu o înstrăineze în timp de chipul ei. Pentru aceasta, ea va fi o hermeneutică, totodată filologică şi teologică, a cuvântului cu rostire limpede, cu ochi luminaţi de raza cea de sus.

Comentariul este textul care trimite la Text, la Textul care, dincolo de Scripturi, rămâne inefabil şi pururea prezent. Literatura şi comentariul ei instituie o prezenţă în cuvântul interpretativ, care se desfăşoară la infinit, nu pentru a spune totul, ci pentru a cuprinde, în sensul de a îmbrăţişa, totul. A da prilej neîncetat Prezenţei. Între exeget şi textul literar există o înţelegere: el îi traduce detaliile atât în conjunctura istorică a apariţiei textului, cât şi în semnificaţiile lui prezente. Nu este vorba de o deconstrucţie, cu atât mai puţin de o deconstrucţie bazată pe ideea arbitrariului dintre semn şi semnificaţie, adică dintre limbaj şi lume, chiar dacă astăzi avem de-a face cu un limbaj el însuşi reificat, studiat în laborator, întors asupra lui însuşi. Deconstrucţia se bazează pe ideea de distrugere creatoare. Mai întâi, distrugerea nu este niciodată creatoare, şi apoi nu este vorba de distrugere, ci de cumulare de sens şi de forţe relaţionale. Cuvântul nu se descompune tocmai pentru că este o moştenire spirituală, culturală, lingvistică. Are o viaţă istorică, e un nod de acumulări semantice de sorginte relaţională, o intersecţie, o relaţie cu Dumnezeu, cu lumea, cu omul, cu celelalte cuvinte, cu prezentul. Moştenirea este primită, personalizată, dar nu se poate des-fiinţa, nu-şi poate pierde fiinţa, chiar dacă noi putem ajunge să nu i-o mai recunoaştem. Fiind fiinţă, înfiinţează un orizont al cunoaşterii, este ancorat într-o tăcere şi o rostire deodată catafatică şi apofatică. Cultura Europei creştine nu este închisă asupra ei înseşi, îşi poartă epistema Întrupării Logosului, funcţionează eshatologic, după chipul iconic, omenesc şi dumnezeiesc pe care îl poartă în ea. Dacă Împărăţia este comuniune în Duhul, în Cuvântul-Sălaş treimic, cultura Împărăţiei nu poate fi altceva.