Omul sau Adam?

Dacă stăm să comparăm diverse traduceri ale Bibliei, vom observa că există o diversitate de opinii cu privire la momentul în care omul creat de Dumnezeu este numit Adam, ca un nume propriu. În Biblia Sinodală, Adam apare menţionat ca atare în Facere 2:16. Este corect să i se dea acest nume şi dacă da, începând de când mai exact?

La literele ebraice nu există diferenţa între minusculă şi majusculă (de fapt, ar trebui să neglijăm complet această diferenţă şi când e vorba de greacă, pentru că ea a apărut târziu în tradiţia manuscrisă). Apoi, în ebraică nu există nici determinative ca în egipteană şi akkadiană, adică semne care arată clar din ce categorie face parte un cuvânt. Dacă ar fi existat, determinativele ar fi indicat cu exactitate când avem de-a face cu un nume propriu masculin, de exemplu.

Termenul ebraic âadam (îl scriem cu minusculă, nediferenţiat) se poate referi şi la om în general, ca specie, dar şi la primul bărbat, Adam. Observăm această confundare în cap. 5 din Facere. În v. 2 'adam se referă la bărbat şi femeie deopotrivă ("Bărbat şi femeie i-a făcut şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele âadam, în ziua în care i-a făcut" - Sinodala traduce aici termenul prin "Om"). Dar în v. 3 e clar că 'adam devine nume propriu ("'adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi, după chipul său şi i-a pus numele Set" - Sinodala redă aici foarte firesc "Adam").

Adam ca nume

De când însă, la nivel textual, devine Adam nume propriu?

Termenul âadam apare pentru prima dată în Biblia ebraică în Facere 1:26: "Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…"". Septuaginta transliterează Adam ca nume abia din Facere 2:16: "A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci etc."", până atunci folosind termenul generic anthropos, "om". O să discutăm mai departe care ar fi semnificaţia teologică pentru prezentarea acum a lui Adam ca nume. Vulgata însă introduce Adam abia în 2:19, când Dumnezeu aduce omului animalele ca să vadă cum le va numi: aşadar când animalele primesc nume, automat şi omul se diferenţiază, fiind numit Adam.

Biblia Sinodală şi Biblia Anania aleg tradiţia Septuagintei, folosind Adam începând cu Facere 2:16, pe când Cornilescu îl consideră nume începând cu 3:20 (numirea Evei).

Nici traducerile moderne nu sunt unitare. Vechiul Testament (Tanakh-ul) tradus în engleză la Jewish Publication Society (1917, ca şi ediţia din 1985), dar şi New International Version (1984) socotesc nume propriu Adam din 2:20 (numirea propriu-zisă a animalelor), Einheitsübesetzung (1980) din 2:25 (prima raportare a omului la femeia sa), Biblia revizuită a lui Luther (Redivierte Lutherbibel, 1984) din 3:8 (când omul şi femeia lui se ascund de Dumnezeu), Revised Standard Version (1952) şi Traduction Oecuménique de la Bible (1988) din 3:17 (pedeapsa omului după păcat), La Bible de Jérusalem (1973), New Revised Standard Bible (1989), New American Bible (1991), dar şi Zürcher Bibel (2008) din 4:25 (naşterea lui Set).

Prezenţa articolului

Ca să înţelegem mai bine motivul confuziei, trebuie să ne întoarcem la textul ebraic. În ebraică articolul se lipeşte propriu-zis la începutul cuvântului articulat, dar când la această formă se mai adaugă la început (tot lipit) şi vreo prepoziţie proclitică (de exemplu le) se va produce o eliziune, rămânând în urmă doar vocala articolului. Pe de altă parte, spre diferenţă de greacă, unde chiar şi numele de persoane se pot articula, în ebraică pot fi articulate numele proprii neînsufleţite (de exemplu numele Iordanului, Yarden), dar niciodată numele de persoană (gentiliciile de tipul "veniaminitul" sunt de fapt adjective).

Acum aplicat pe text. În Facere 1:26 şi 2:5 termenul 'adam nu apare articulat, dar prin aceasta nu se sugerează deloc că ar fi nume. Este normal să se spună în Facere 1:26: "Să facem om" sau "Să-l facem pe om", în sens general, ca un termen colectiv, aşa cum sunt folosiţi şi alţi termeni pentru vieţuitoarele create anterior. În Facere 2:5 lipsa articolului ţine de gramatică: "Nu era nimeni (literalmente: "Nu era nici un om", deci 'adam cu sens pronominal).

Articolul mai lipseşte şi în 2:20; 3:17.21 în varianta vocalizată masoretică. Spuneam mai sus că atunci când i se adaugă substantivului articulat o prepoziţie, se produce o eliziune (cade consoana articolului, din acesta rămânând doar vocala). Dar în exegeză trebuie preferat de fiecare dată, şi mai ales în cazurile mai dificile, textul consonantic, pentru că iniţial se scria fără suport vocalic, acestea fiind adăugate la citire, deduse din context. Aşadar, vocalizatorii tradiţiei masoretice au dat-o aici în bară, iar corectarea textului (în speţă adăugarea articolului prin reintroducerea vocalei care a mai rămas din el) este susţinută de către aparatul critic în ediţia standard de la Stuttgart (Biblia Hebraica Stuttgartensia).

Numele şi urmaşul

Ne-am spart puţin creierii cu mărunţişuri gramaticale doar pentru a trage o concluzie devastatoare. Fiind de fapt articulat (cu două excepţii cerute de fapt de gramatică şi context), 'adam nu poate fi nume propriu decât abia la Facere 4:25. Abia acolo se poate considera că prin âadam nu se înţelege şi femeia, de vreme ce: "Adam a cunoscut iarăşi pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut un fiu şi i-a pus numele Set". Cele mai fidele traduceri biblice, urmând textului ebraic (consonantic!), se dovedesc aşadar ultimele.

Care ar fi miza teologică a textului ebraic, care aşa de târziu îi emite lui Adam "buletinul"? Putem considera că Adam devine nume propriu abia când i se naşte un fiu, căruia i se pune numele. Abia diferenţierea la nivel personal de un al treilea, căruia nu îi mai poţi spune simplu "tu", ci trebuie să fii mai specific, îi aduce şi primului Om numele propriu-zis, Adam.

Este adevărat că Set nu era primul copil. În Facere 4:1 se vorbeşte despre naşterea lui Cain. Însă episodul cu Cain şi Abel este oarecum pus în paranteză, din perspectiva genealogiilor care împlinesc binecuvântarea divină. Abel este ucis de Cain, iar Cain, primul om blestemat (4:11), va fugi (4:12). Dintre fii, doar Set va fi integrat în genealogia lui Adam ("cartea neamului lui Adam" - 5:1). De aceea, abia versetele de dinainte (4:25-26) îl prezintă pentru prima dată pe Adam ca nume propriu.

Şi Evei i se dăduse numele înainte, în Facere 3:20, dar la o lectură mai atentă observăm că numele anticipează de fapt tot naşterea fiilor: "Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii". Aşadar, abia apariţia celui de-al treilea în familie (şi am văzut de ce acesta este considerat abia Set, al treilea născut), justifică numele Evei. Chiar dacă aceasta va fi menţionată în Facere 4:1, a doua ocurenţă a numelui Evei, interesant că Adam rămâne încă la nivelul generic de om, având numele articulat. S-ar traduce deci mai corect "După aceea a cunoscut-o omul pe femeia sa, Eva, şi ea, zămislind, a născut pe Cain". Omul nu se descoperă ca Adam la naşterea lui Cain, fiul alungat din cauza uciderii, ci la naşterea lui Set, cel care va fi integrat în genealogia adamică. Textul ebraic nu o mai menţionează pe Eva în 4:25, dar Septuaginta o face.

Cred că Fer. Ieronim a urmărit cu atenţie această legătură între numele Adam şi punerea numelui fiului Set, atât că a împins descoperirea lui Adam ca nume la primul episod biblic care vorbeşte despre punerea numelor. Acesta nu este nici numirea lui Cain (4:1), nici numirea Evei (3:20), ci punerea numelui animalelor în 2:19. De aceea în Vulgata aici i se dă pentru prima dată bărbatului primordial numele Adam.

Numele şi Legea

Septuaginta însă îl menţionează pe Adam începând cu 2:16, unde Dumnezeu îi dă pentru prima dată porunca. Dumnezeu i se mai adresase omului şi înainte în textul canonic actual. În Facere 1:29, după ce i-a binecuvântat ca şi în cazul celorlalte vieţuitoare, Dumnezeu le vorbeşte la persoana a II-a doar oamenilor: "Iată, vă dau toată iarba…". Însă aici oamenii nu sunt diferenţiaţi, ci menţionaţi la modul general, încadrându-se în termenul colectiv 'adam din vv. 26 şi 27. Dar în cap. 2, Dumnezeu este cunoscut cu numele Său personal, Iahve. În textul ebraic, începând cu Facere 2:4 (a doua jumătate a versetului), se întâlneşte sintagma Iahve Elohim, redată în Septuaginta începând cu v. 8 prin Kyrios ho Theos, Domnul Dumnezeu. Traducătorii Septuagintei au avut o mare evlavie faţă de numele personal divin, neavând curajul să-l translitereze, ci l-au transpus prin termenul surogat "Domnul".

Această grijă în privinţa numelui şi a energiei acestuia se vede şi în faptul că abia acum, când Dumnezeu Se revelează cu numele personal şi i Se adresează omului, traducătorii Septuagintei au considerat necesar ca şi omul să fie apelat cu numele personal, Adam. Acum, pentru prima dată Dumnezeu ca Iahve (Domnul) îi vorbeşte omului ca Adam.

Porunca dată nu este propriu-zis lege sau legământ, cum credea Wellhausen, dar se poate spune că anticipează Legea. Astfel, alegerea Septuagintei subliniază şi faptul că omul se descoperă ca persoană (Adam) atunci când Dumnezeu îi dă Legea, adică îl arată calea supunerii faţă de poruncile vieţii.