Poate Dumnezeu iubi nebuneşte?

Suntem obişnuiţi în teologia de şcoală cu definiţii, împărţiri, sistematizări, categorii, citate. Limbajul antropomorfizat despre Dumnezeu nu ar avea ce să caute, iar idei de genul "iubirea nebună" a lui Dumnezeu par total nepotrivite. Cât de biblică rămâne imaginea unui Dumnezeu care iubeşte omul într-un mod nebunesc?

Sfântul Nicolae Cabasila, în Despre viaţa în Hristos, avansează tocmai această sintagmă. Totuşi, un fapt interesant pentru întrebarea ridicată, traducătorul pr. Teodor Bodogae s-a simţit ofensat de expresie, redând pasajul în felul următor: "Se poate asemăna dragostea aceasta şa lui Dumnezeuţ cu ceva de pe pământ? Iubit-a omul vreodată ceva aşa de mult? Ce mamă sau ce tată şi-au iubit cândva atât de mult copiii? Şi care dintre oamenii buni s-a lăsat dus de atâta dragoste faţă de cineva, încât, pentru că îi e drag de acela, să sufere nu numai bătăi de la el, ci şi să-i treacă cu vederea orice nerecunoştinţă, ba încă să şi îndrăgească aceste răni mai presus de orice?" (cartea 6, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 165; traducerea a fost făcută în 1946 în Sibiu).

Teama de a traduce

În original houtinosoun houtos elaben erota manikon (PG 150 648A) ar trebui mai degrabă tradus prin: "a primit o asemenea dragoste nebunească". Se poate observa foarte clar cum pr. Bodogae efectiv a sărit cuvântul manikos. Fiind legat de mania, "nebunie", traducătorul considera desigur că acesta nu ar trebui asociat iubirii divine. Traducătorul latin din Patrologia Graeca foloseşte însă fără probleme insanus, "nesănătos", "necugetat", "nebunesc".

Alte traduceri însă nu au fost atât de sensibile. În limba engleză, Carmino J. de Catanzaro redă prin "such a mania of love" (Nicholas Cabasilas, The Life in Christ, St. Vladimir Seminary Press, Crestwood, New York, 1974, p. 164). În franceză, Marie-Hélène Congourdeau, traduce prin "un amour si fou" (6:14, Nicolas Cabasilas, La vie en Christ, livres V-VII, SChr 361, Cerf, Paris, 1990, p. 53). Abia traducerea în română a cărţii lui Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu (trad. Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993), al cărei titlu este chiar dat de sintagma din Sfântul Nicolae Cabasila, a dezvăluit construcţia şocantă a originalului.

Totuşi, Sfântul Nicolae Cabasila nu este primul care alătură cele două noţiuni. Sfântul Ioan Gură de Aur, citând intervenţia lui Moise, care preferă să fie şters din cartea vieţii decât să permită nimicirea poporului (Ieşire 32, 32), comentează desigur admirativ: "Aici este nebunie (mania), cu adevărat iubire mare (eros megas)" (Omilii la Efeseni, 7, 4, în: PG 62 54). De asemenea, Sfântul Ioan aplică această imagine şi Sfântul Apostol Pavel, care dorea să-i vadă pe tesaloniceni, căci "iubindu-i, era ca cineva nebun" (eromenos gar en manikos) (Omilii la 1 Tesaloniceni, 3, 2, în: PG 62 409; cf. trimiterile din traducerea lui Congourdeau, p. 53, n. 14, care nu corespund însă locurilor din PG). Dar dacă Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea de iubirea nebunească a unor sfinţi, Sfântul Nicolae Cabasila are curajul să extindă expresia chiar referitor la iubirea divină!

Cât de biblică este o asemenea imagine?

În Deuteronom 7, 7-8 Biblia sinodală traduce, urmând Septuagintei: "Şi Domnul v-a primit, nu pentru că sunteţi mai mulţi la număr decât toate popoarele - căci sunteţi mai puţini la număr decât toate popoarele -, ci pentru că vă iubeşte Domnul". Termenul tradus prin "v-a primit" (proeilato în Septuaginta, de la proaireomai "a prefera") este însă mult mai sugestiv în ebraică, unde verbul haşaq înseamnă "a se lipi". În Ieşire 27, 17; 38, 17.28 verbul este folosit pentru a descrie ferecarea stâlpilor în metal. Deci haşaq sugerează o legătură puternică între două elemente. Ceea ce devine însă foarte captivant este folosirea sa şi în contextul iubirii faţă de o femeie.

În Facere 34, 8 Hamor îşi descrie fiul îndrăgostit în felul următor: "Şi grăind cu ei, Hemor a zis: "Sichem, feciorul mea, s-a lipit cu sufletul (lit. "sufletul lui s-a lipit" haşeqa nafşo) de fata voastră; daţi-o dar lui de femeie"". De asemenea, verbul apare şi în contextul legilor de război, când dacă un războinic se îndrăgostea de o prizonieră, trebuia să respecte anumite ritualuri pentru a o lua de soţie: "Când vei ieşi la război împotriva vrăjmaşilor tăi şi Domnul Dumnezeul tău ţi-i va da în mâinile tale şi-i vei lua în robie, şi vei vedea printre robi femeie frumoasă la chip şi o vei iubi (haşaqta bah) şi vei vrea s-o iei de soţie…" (Deuteronom 21, 10-11).

Comentând textul din Deuteronom 7, 7-8, care îi aplică lui Iahve verbul haşaq, Jon D. Levenson concluziona că alegerea Israelului se fundamentează în "pasiune", ceea ce sugerează "un sentiment al inimii, cu toată iraţionalitatea şi neprevăzutul unor asemenea situaţii" ("The Universal Horizon of Biblical Particularism", în: Mark G. Brett (ed.), Ethnicity and the Bible, Brill, Boston / Leiden, 2002, p. 156). Altfel spus, Israelul a fost ales nu din motive raţionale: "nu pentru că sunteţi mai mulţi" (Deuteronom 7, 7), "nu pentru dreptatea ta şi nici pentru dreptatea inimii tale" (9, 4). Actul iubirii divine este total necondiţionat şi dezinteresat, exprimând o iubire tragică, vecină cu nebunia, care este de obicei neîmpărtăşită.

Osea şi iubirea divină

Primul care a folosit această imagine a iubirii pasionale a fost profetul Osea (mijlocul sec. 8 î.Hr.). Plecând chiar de la experienţa vieţii sale (iubirea neîmpărtăşită faţă de Gomer, "soţia desfrânării", cf. Osea 1, 2), el a arătat că asemenea este şi iubirea lui Dumnezeu faţă de popor. Regatul nordic, Israel (sau Efraim), rămâne obiectul iubirii divine, indiferent de starea lui morală. Dimpotrivă, păcatul israeliţilor pare că-L afectează mai degrabă pe Dumnezeu: "O, cum te voi lăsa, Efraime! Cum te voi părăsi, Israele! Cum te voi trece cu vederea ca odinioară pe Adma şi te voi face ca Ţeboimul! Inima se zvârcoleşte în Mine, mila Mă cuprinde!" (Osea 11, 8).

Cuprins de această iubire nebunească, Iahve doreşte să refacă experienţa pe care a avut-o cu Israel în pustie, când acesta îi era încă fidel, nelăsându-se sedus de alte divinităţi. Dumnezeu plănuieşte de aceea să atragă Israelul iarăşi în pustie şi acolo să-i vorbească asemenea unui îndrăgostit: "Pentru aceasta, iată Eu o voi atrage şi o voi duce în pustiu şi voi vorbi inimii ei" (Osea 2, 16). Această experienţă va duce chiar la "căsătoria" mistică a lui Iahve şi Israelul, o căsătorie care va transcende relaţiile fireşti dintre soţ şi soţie văzute în Orientul antic ca între stăpân şi servitoare: "Şi va fi în vremea aceea - zice Domnul - că ea Mă va numi: "Bărbatul meu" şi nu-Mi va mai zice: "Baalul (stăpânul) meu"" (2, 18). Concluzia este fulminantă: "Şi te voi logodi cu Mine pe vecie" (2, 21), sugerându-se astfel că unirea pasională cu Dumnezeu nu are sfârşit, nu se consumă niciodată, ci deschide posibilitatea unui urcuş neîntrerupt, din făgăduinţă (logodna este făgăduinţa căsătoriei) în făgăduinţă.

Iahve este astfel antropomorfizat, I se atribuie "pasiuni" omeneşti, dar trebuie să vedem în acest limbaj poetic în primul rând realitatea iubirii lui Dumnezeu pentru om. Definiţiile şi categoriile teologiei de şcoală nu pot surprinde profunzimea iubirii "nebuneşti" a lui Dumnezeu. Tragismul despărţirii câte unui om de Dumnezeu, ateismul, păcatul, şi - de ce nu - prezenţa iadului, toate acestea sunt "simţite" în primul rând de Dumnezeu Însuşi, a Cărui inimă "se zvârcoleşte", pentru a-l cita pe Osea.

Din acest punct de vedere, deşi în Deuteronom 7, 7-8 apare şi verbul obişnuit pentru "a iubi" (ahav), putem totuşi observa că prin haşaq se doreşte ceva mai mult. Iahve Se îndrăgosteşte de om, Îşi lipeşte sufletul de acesta, iar iubirea aceasta necalculată devine singura bază a Legământului. Actul alegerii poporului trece pe plan secund faţă de iubirea necondiţionată. Textul devine cu atât mai interesant, cu cât teologia deuteronomistă va păstra pe de altă parte ideea condiţionării Legământului de respectarea de către om a poruncilor (Deuteronom 7, 12). Totuşi, dacă legământul este condiţionat, iubirea pasională a lui Iahve este de nevindecat.

"Şi Domnul v-a primit, nu pentru că sunteţi mai mulţi la număr decât toate popoarele - căci sunteţi mai puţini la număr decât toate popoarele, ci pentru că vă iubeşte Domnul."

Deuteronom 7, 7-8