Pogorârea Duhului Sfânt și arătarea chipului Tatălui în oameni

Mărturisirea lui Iisus că El este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” a fost condiționată de pogorârea și odihna Duhului Sfânt asupra Sa (Ioan 1, 33). Sunt temeiurile evanghelice pe baza cărora trebuie să înțelegem că hristologia (învățătura despre Hristos) este condiționată fundamental de pnevmatologie (învățătura despre ­Duhul Sfânt). Aceasta, pentru că nu este posibil în limite pur omenești să înțelegem cum poate fi „Dumnezeu adevărat” un om ce apare în toată­ vulnerabilitatea naturii umane, apăsat de mari suferințe și trăindu-și ultimele clipe sub iminența morții celei mai crude! Pentru a putea admite că „Omul din Nazaret” era în realitate „Fiul lui Dumnezeu” și a putea afirma acest mare „Adevăr”, era ­nevoie de puterea Duhului Sfânt, adică de „puterea lui Dumnezeu cea mare”, o putere cu totul superioară oricărei puteri naturale pur umane.

Marele conflict al lui Iisus cu fariseii și cărturarii vremii Sale a ­izbucnit „nu doar pentru că dezlega «Sabatul», cât mai ales pentru că vorbea despre Dumnezeu ca despre «Tatăl» Său, făcându-Se astfel «egal cu Dumnezeu»!”, ne spune Apostolul Ioan. Când Iisus i-a întrebat de ce vor să arunce cu pietre în El, potrivnicii Lui I-au răspuns: „Nu pentru vreo lucrare bună, ci pentru blasfemie: căci Tu, om fiind, Te faci pe tine «Dumnezeu»!” (Ioan 10, 33).

Conflictul cu iudeii s-a agravat în momentul în care a ajuns ­înaintea Sinedriului și a marelui arhiereu Caiafa: „Sculându-se, arhiereul I-a zis: Te jur pe Dumnezeul Cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Iisus i-a răspuns: Tu ai zis. Şi vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului. Atunci arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând (celor­lalți membri ai Sinedriului): A hulit! ... Ce vi se pare? Iar ei, răspunzând, au zis: Este vinovat de moarte” (Matei 26, 63-66).

Aceeași mărturisire Iisus a făcut-o în final și înaintea procuratorului roman Pilat din Pont: „Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi L-a chemat pe Iisus şi I-a zis: Tu eşti regele iudeilor? Răspuns-a ­Iisus: ... Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr (adică din Duhul lui Dumnezeu, Duhul Adevărului, n.m.) ascultă glasul Meu” (Ioan 18, 33, 37). „Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis: Iată vi-L aduc pe El afară, ca să ştiţi că nu găsesc în El nici o vină»... Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii, au ­strigat, zicând: Răstigneşte-L! ­Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui ­Dumnezeu“ (Ioan 19, 4, 6-7). 

Şi-a asumat Dumnezeirea în calitate de om

Punctul maxim al conflictului a fost atins în clipa în care Iisus, crucificat deja, a ajuns să fie batjocura trecătorilor care-L priveau cum se zbate în chinurile morții: „Preoții cei mai de seamă, împreună cu cărturarii și bătrânii, își băteau joc și ei de El și ziceau: ... «S-a încrezut în Dumnezeu! Să-L scape acum, dacă-L iubește. Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu!>“ (Matei 27, 39-43; vezi și Marcu 15, 29-32; Luca 23, 35-39).

Toate aceste texte care redau esența conflictului lui Iisus cu iudeii, conflict care a dus în cele din urmă la crucificarea Lui pe „dealul Golgotei”, trebuie însă ­bine înțelese. Motivul pentru care iudeii s-au revoltat cu atâta înverșunare împotriva Mântuitorului nu a fost simplul fapt că El Și-a afirmat „Dumnezeirea”, mai exact calitatea Sa de „Fiu al lui Dumnezeu”, ci că Şi-a asumat această calitate ca om; mai precis, ca un om obișnuit, ca un om ca oricare alt om, susceptibil adică de pătimiri, de suferință și în final de moarte.

Era, într-adevăr, deosebit de dificil atât pentru Apostoli, dar mai ales pentru marii preoți de la Ierusalim și chiar pentru Pilat din Pont să accepte ideea că Cel care se afla în fața lor, biciuit, rănit și suferind îngrozitor, umilit în condiția Sa umană cea mai elementară și mai ales trăindu-Şi ultimele clipe înaintea morții ­iminente, îndrăznea să afirme că este „Fiul lui Dumnezeu”!

Vorbindu-le fariseilor și cărturarilor, Iisus a invocat însă drept temei al proclamării Sale ca „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” nu propria mărturie, ci pe aceea a lui Dumnezeu Tatăl: „Altul mărturiseşte despre Mine; şi ştiu că adevărată este mărturia pe care o mărturiseşte despre Mine!” (Ioan 5, 32). „Dacă Mă slăvesc Eu pe Mine însumi, slava Mea nu este nimic. Tatăl însuși Mă slăvește, El despre care voi ziceți că este «Dumnezeul» vostru!” (Ioan 8, 54). Iisus Se referea aici, desigur, la marele moment al botezării Sale în Iordan, când Duhul Sfânt a ­pogorât și a odihnit peste Sine și „glasul Tatălui” s-a auzit din ceruri: „Iisus a ieșit din apă și în clipa aceea cerurile s-au deschis și (Ioan) a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-se în chip de porumbel și venind peste El. Și din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit»” (Matei 3, 16-17; vezi și Ioan 1, 33, 34).

Sfântul Apostol Pavel era conștient că o asemenea „mărturisire”, ca aceea făcută de însuși Iisus înaintea marelui arhiereu și mai ales a lui Pilat din Pont, nu poate fi realizată de nici un om decât sub umbra „puterii Duhului lui Dumnezeu”: „Nimeni - va spune apostolul - nu poate să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt” (I Corinteni 12, 3); „Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). La fel va spune și Apostolul Ioan: „Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos (că venit în trup, n.m.), nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist” (I Ioan 4, 3). Să ­intrăm însă în detaliile problemei și să adâncim semnificația marelui act al „Pogorârii Sfântului Duh” asupra Apostolilor și a ­Bisericii în general. 

Pogorârea Sfântului Duh și „arătarea” chipului lui Dumnezeu

Știind deja din Evanghelii, dar și din epistole, că mărturisirea „Adevărului” Dumnezeirii Sale nu poate fi realizată fără pogorârea și odihna Duhului Sfânt asupra lor, Iisus le-a spus Apostolilor cu puțin înaintea pătimirilor Sale: „(Duhul Sfânt), Mângâietorul, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti!” (Ioan 16, 13); „Acela va mărturisi despre Mine!“ (Ioan 15, 26); „Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu!” (Ioan 14, 26). Într-adevăr, după Înălțarea lui Iisus, pe când Apostolii erau adunați în foișorul unei case (foarte probabil cea în care au participat și la „Cina cea de Taină”), a avut loc marele eveniment al „pogorârii (efective) a Duhului Sfânt”: „Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi!” (Fapte 2, 3-4).

Având de acum asupra lor „Duhul lui Dumnezeu”, Apostolii și apoi urmașii lor vor trebui să mărturisească înaintea tuturor nea­murilor că „mare este taina dreptei credinţe, Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă!” (I Timotei 3, 16). Dar ce înseamnă marele „Adevăr” că Iisus Hristos este „Fiul lui Dumnezeu”? Răspunsul este următorul: a fi „Fiul lui Dumnezeu” înseamnă „a fi chipul Tatălui”, așa cum orice „fiu” adevărat este realmente „chipul tatălui său”. La un moment dat, Iisus i-a spus Apostolului Filip: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 8-9). „Cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 12, 45).

Conștienți de acest mare „Adevăr”, Apostolii vor propovădui în toată lumea învățătura că „Hristos este chipul lui Dumnezeu ­(Tatăl)!” (II Corinteni 4, 4) „El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut!” (Coloseni 1, 15). „El este strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui (Dumnezeu Tatăl, n.m.)” (Evrei 1, 3).

Dar dacă a fi „Fiul lui Dumnezeu” înseamnă a fi „chipul lui Dumnezeu Tatăl”, ce înseamnă atunci a fi „Dumnezeu”? Ce este „Dumnezeu” în esența Sa cea mai intimă? La această întrebare avem cunoscutul răspuns al Sfântului Ioan Evanghelistul: „Prea­iubiților, ... cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire! ... Noi însă am cunoscut și am crezut dragostea pe care Dumnezeu o are față de noi. Căci Dumnezeu (cu adevărat) este iubire!” (I Ioan 4, 8, 16). „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Toate acestea ne conduc la ideea că Dumnezeu Tatăl nu este un Dumnezeu rece, îndepărtat de lume și de oameni, ci un Dumnezeu cald, un adevărat „Tată” pentru „fiii” Săi cei apăsați de suferință și de moarte. Calitatea de „Fiu al lui Dumnezeu” înseamnă în mod esențial „bunătate” față de oamenii în suferință și care-și trăiesc viața sub semnul morții!

Iată motivul pentru care, aflat în sinagoga din Capernaum, Iisus le spune celor care-L ascultau: „Duhul Domnului este peste ­Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca 4, 18-19). Fără îndoială, Iisus S-a regăsit pe Sine în cuvintele prorocului Isaia (61, 1-3), care a de­scris cu secole în urmă misiunea lui Mesia ca având drept țintă ­finală „săracii”, „cei cu inima zdrobită”, „robii de război”, „orbii” și pe toți „cei apăsați” ai istoriei. Cu alte cuvinte, nu doar Dumnezeu Tatăl este „iubire” în esența Sa adâncă, ci și Fiul Său este aceeași „iubire”, pentru că El este cu adevărat „Fiul lui Dumnezeu”, „Fiul Tatălui Său” Cel atotiubitor.

Cu aceste premise ajungem să ne înțelegem propria condiție umană de existențe create „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. A fi „după chipul lui ­Dumnezeu” înseamnă să „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36) și „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă” (Matei 5, 44), așa cum i-a iubit Iisus Care, aflat pe cruce în chinurile morții, a putut cere pentru călăii Săi: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” (Luca 23, 34).

În lumea noastră puternic secularizată, trebuie să înțelegem, deci, că adevăratul sens al vieții nu este acela de a-L vedea pe Dumnezeu, așa cum vedem soarele pe cer. Dumnezeu nu poate fi văzut în afara noastră, ci în noi înșine. Marele „Adevăr” al vremii noastre este acela de a-L vedea pe Dumnezeu în oameni, în bunătatea lor, în efortul lor ajutat de Duhul Sfânt de a fi „după chipul Fiului lui Dumnezeu”, care este fundamental „iubire”. Iată marea consecință a „Pogorârii Sfântului Duh” asupra noastră cu fiecare prăznuire a ei. Amin!