Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Pogorârea la iad cea spre Înălţare

Pogorârea la iad cea spre Înălţare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 09 Mai, 2021

Hristocentrismul vieţii creştine presupune fără îndoială descoperirea mistică a identităţii noastre în Moartea şi Învierea Mântuitorului Hristos. ­Este o coborâre cu ­Hristos în moarte şi, ­totodată, o ridicare împreună cu El la bunătăţile vieţii veşnice. Iată de ce, mai presus de toate, ­simbolistica Sfântului Efrem Sirul, şi totodată a Părinţilor sirieni, este una a suferinţei şi învierii ­deopotrivă. Este o regăsire continuă a „veşmântului de slavă”, pe care strămoşul Adam l-a pierdut odinioară în rai. Cu toate acestea, răsplata nu ­poate veni fără jertfă, raiul nu poate fi dobândit fără „pogorârea la iad” şi ­„Cămara de nuntă” nu poate fi împodobită decât prin jertfa „Mirelui ceresc”.

Pentru a-l trage pe om la Sine, ştiind că odinioară strămoşul Adam „a dorit să fie Dumnezeu şi n-a fost”, „Cel Prea­înalt … Şi-a trimis pe Fiul Său pentru a-i îndeplini dorinţa” (S. Brock, Ochiul luminos, nota 8, p. 159). Ridicarea omului spre slava sau îndumnezeirea Lui este completată în gândirea Sfântului Efrem de o adevărată „teologie a coborârii”. Imnurile sale sunt grăitoare în acest sens: „Voia ­liberă a reuşit să prefacă frumuseţea lui Adam în urâţenie,/ pentru că el, un om, a căutat să se facă dumnezeu./ Harul însă i-a făcut frumoase urâţeniile/ şi Dumnezeu a venit să se facă om./ Dumnezeirea s-a pogorât/ ca să înalţe umanitatea,/ Căci Fiul a făcut frumoase urâţeniile slugii/ şi astfel el s-a făcut dumnezeu aşa cum îşi dorea” (Imne despre feciorie 48, 15-18).

O temă teologică aparte pentru Părinţii sirieni

Îndumnezeirea omului, acest „theosis” despre care vorbesc în special Părinţii greci, este aşezată de Sfântul Efrem Sirul în con­textul coborârii Logosului Dumnezeiesc din veşnicia slavei Sale până la temeliile iadului pentru a-l scoate pe Adam din ghearele morţii. Mântuirea lui „Adam cel vechi” capătă astfel o dimensiune temporală, conturată de aşteptarea promisiunii făcute de Dumnezeu în rai şi concretizate prin Întruparea Mântuitorului „la plinirea vremii” (Gal. 3, 24). Profesorul Sebastian Brock individualizează în acest sens valenţele timpului istoric şi sacru, în contextul „Pogorârii la iad”: „Semnificaţia acestei teme exprimă în mod clar diferenţa dintre timpul istoric, pe de o parte, şi timpul ­liturgic, pe de altă parte. Timpul istoric însumează o serie de ­evenimente liniare, iar în timpul sacru nu există înainte sau după, pentru că tot ceea ce contează în timpul sacru este evenimentul mântuitor, şi nu când şi unde s-a întâmplat. Întruparea este un eveniment cu efecte atât în timpul istoric, cât şi în cel sacru. Prin Întrupare, Dumnezeu Cuvântul S-a născut într-un anume loc şi într-un anume timp. Cu toate acestea, venirea Sa în lume este independentă de un timp sau de un loc anume, de trecut sau viitor. Întrucât acest aspect nu se poate exemplifica în timp sau spaţiu, foloseşte expresia «S-a pogorât la iad», locaşul atemporal al morţilor din Vechiul Testament, nereperat ca spaţiu. Văzută în această lumină, coborârea Mântuitorului la iad şi victoria Sa asupra morţii îmbracă o semnificaţie capitală pentru viaţa ­Bisericii, fiind înrădăcinată în temporalitatea sacră şi în fiecare moment al temporalităţii istorice, devenind astfel un subiect intens dezvoltat de Sfântul Efrem în scrierile sale” (Spirituality in the Siriac Tradition, pp. 37-38).

„Despre Domnul nostru, despre moarte şi despre satana”

Tema „Pogorârii la iad” se conturează ca particularitate a teologiei efremiene mai ales în contextul scrierilor poetice. Carmina Nisibena (C. Nis.) constituie în acest sens cel mai concludent exemplu. Strofele 35-42, 52-68 vorbesc „Despre Domnul nostru, despre moarte şi despre satana”, identificând în formă descriptivă, dialogică sau monologică principalele caracteristici ale prezenţei Mântuitorului în „pântecele iadului”. Considerat a fi locul de şedere al celor morţi înainte de venirea Mântuitorului Hristos, iadul este descris de Sfântul Efrem ca un „vârtej sau abis” care îi înghite pe toţi cei vii. După ce a înghiţit fructele mortale, iadul L-a înghiţit în sfârşit pe Fructul vieţii, Fiul lui Dumnezeu, Care, pentru a face posibilă această întâlnire, S-a îmbrăcat pe Sine în trup omenesc: „Iadul este îngrozitor, pedeapsa este peste tot/ este groapa ce înghite şi se deschide pentru tot ce mişcă./ Cei care cad în abisul iadului înviază/ urâţimea păcatului, care îi duce la ­disperare” (C. Nis. 52, 22-23).

Această posesivitate mortală a iadului este distrusă prin Întruparea Mântuitorului, care, din ­bunătate, dezbracă întunericul „de prada sa şi îl lasă flămând”. ­Pogorându-Se la iad, Hristos ­reface toată stricăciunea morţii, adunând laolaltă trupurile cele risipite şi dăruindu-le viaţă. Prin Învierea Sa, Mântuitorul aduce în lume bucuria vieţii şi în iad pustiirea morţii. În felul acesta, Sfântul Părinte reuşeşte să creeze, în stilul caracteristic, o adevărată imagine prefigurativă a eshatonului: „L-am văzut pe Ezechil în câmpie, dând viaţă celor morţi./ La porunca Domnului, am văzut însufleţindu-se oasele cele împrăştiate./ Vuiet mare s-a făcut în iad, fiecare os îşi caută vecinul,/ articulaţiile îşi caută locul. Nici o întrebare./ Nimeni nu se întreabă. Oare oasele pot învia?/ Nu exista îndoială, Iisus dă viaţă,/ Vocea Sa porunceşte întregului univers./ Tristeţe. Iadul a văzut pe morţii cei întristaţi bucurându-se./ El îl plânge acum pe Lazăr care pleacă./ Mergi în pace, mort înviat şi plâns de două ori./ Lacrimi deasupra şi dedesubt, lacrimi pentru surorile care au intrat/ în mormânt şi au ieşit de acolo./ Au murit în bocetele celor vii,/ Au înviat spre pustiirea iadului” (C. Nis. 37, 5-6).

„Domnul a coborât în locuinţa morţii şi a sfărâmat zăvoarele Şeolului”

Sub aspect eclesiologic, tematica „coborârii la iad” este legată, în viziunea Sfântului Efrem, de testamentul pe care Mântuitorul Hristos îl lasă lui Petru înainte de Sfânta Sa jertfă: „Şi Eu zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18). În textul Diatesaronului, expresia iniţială a fost „zăvoarele iadului” şi nu „porţile iadului”, aşa cum apare tradus în textul grecesc. Atât exegeţii mai vechi, cât şi cei mai noi au înţeles aceste expresii în diferite feluri. Cu toate acestea, în tradiţia siriană, termenul „mukle” face trimitere directă la coborârea Mântuitorului Hristos la iad. Totuşi, în secolul al doilea, înţelesurile celor doi termeni se întrepătrund, fiind conjugate în cel de „coborâre”, aşa cum se poate observa în următoarele texte: „Domnul a sfărâmat porţi de aramă şi zăvoare de fier a înfrânt” (Ps. 106, 16) şi „Eu voi merge înaintea ta şi drumurile cele muntoase le voi netezi, voi zdrobi porţile cele de aramă şi zăvoarele cele de fier le voi sfărâma” (Is. 45, 2). Tema „coborârii Mântuitorului la iad”, regăsită în cele două citate, a trecut ulterior şi în textele liturgice, de multe ori sub forme sugestive, cum ar fi: „Domnul a coborât în locuinţa morţii şi a sfărâmat zăvoarele Şeolului”. Importantă este trimiterea pe care expresia „zăvoarele iadului” o face către textul de la Mt. 16, 18. „În sprijinul acestei interpretări”, spune Robert ­Murray, „stă de fapt simbolul «Casei de pe stâncă» din textul de la Mt. 7, 24-25, la care Sfântul Efrem face iniţial trimitere. ­Astfel, această imagine devine Biserica de pe piatră care este atât Hristos, cât şi Petru, fiind atacată de puterile iadului, reprezentate în chipul potopului, neputând fi însă distrusă” (Robert Murray S.J., The Church in Aphraates and Ephrem ..., 1964, p. 49).

Citeşte mai multe despre:   Pogorarea la iad