Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Pogorârea Sfântului Duh și specificul misiunii Bisericii

Pogorârea Sfântului Duh și specificul misiunii Bisericii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Nicușor Deciu - 10 Iun, 2020

Pentru cititorul obișnuit cu textele Sfinților Părinți, dar și pentru orice căutător sincer al sensului existenței umane, se conturează cât se poate de firesc convingerea că există o iconomie a mântuirii omului pe care Dumnezeu a gândit-o mai dinainte de veci. Aceasta se des­fășoară în mai multe etape, începând chiar de la alungarea din Rai a protopărinților și până la întemeierea văzută a Bisericii, adică la evenimentul Cincizecimii. Astfel, Pogorârea Sfântului Duh reprezintă o ultimă etapă a dum­nezeieștii iconomii, vestită încă de proroci și reluată de Însuși Hristos la Înălțarea Sa - o altă etapă importantă a planului dumnezeiesc -, după cum se spune și în troparul praznicului, anume că, înăl­țându-Se, Domnul „bucurie a făcut ucenicilor prin făgăduința Sfântului Duh”. Aceasta întrucât Duhul va juca un rol determinant în viitoarea misiune a Apostolilor, și prin extensie a Bisericii, de evanghelizare a întregii lumi. În acest sens, Mântuitorul, după ­Învierea Sa, deși le-a vorbit ucenicilor despre viitoarea vestire a Evangheliei la toate neamurile, mai întâi „le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să ­aştepte făgăduinţa Tatălui” (Fapte 1, 4), care nu e alta decât venirea Sfântului Duh. Iar aceasta, pe ­bună dreptate, căci vedem ce transformare extraordinară se ­petrece cu ucenicii după evenimentul Pogorârii Sfântului Duh: devin înțelepți, plini de duh, vorbesc în limbi străine, tămăduiesc pe cei bolnavi, devin curajoși până la mucenicie, străbat întreaga ­lume, precum și toate celelalte fapte minunate descrise în cartea Faptele Apostolilor.

Un plus de lămurire asupra importanței evenimentului ne aduce și Sfântul Grigorie Teologul, care, inspirat fiind de Duhul, în Cuvântarea sa dedicată Cincizecimii, ne descoperă și alte aspecte ale lucrării Sfântului Duh în oameni: „Acest Duh (cu totul înţelept şi foarte iubitor de oameni), dacă ia un păstor, îl face psalt, care alungă prin cântare duhurile cele viclene, şi împărat al lui Israel îl arată. Dacă ia un păstor de capre care culege dude, îl face proroc. Aminteşte-ţi-i pe David şi pe Amos. Dacă ia un tânăr iscusit la minte, îl face judecător chiar şi al celor după vârstă mai bătrâni. Pentru acest lucru dă mărturie Daniil, cel care leii a învins în groapă. Dacă găseşte pescari, îi vânează pentru Hristos, făcându-i prin plasa cuvântului pescarii întregii lumi. Mi-i prinde pe Petru şi pe Andrei şi pe fiii tunetului şi-i face tunătorii celor duhovniceşti. Dacă găseşte vameşi, îi câştigă drept ucenici şi îi face neguţători de suflete... Dacă prinde prigonitori fierbinţi, le preschimbă zelul, şi-l plăsmuieşte pe Pavel în locul lui Saul, şi atâta evlavie le dăruieşte, pe câtă răutate aveau când Îl prigoneau [pe Hristos]”.

Putem sesiza, prin urmare, că Sfântul Grigorie atribuie Sfântului Duh o lucrare transformatoare a oamenilor, pe care o conduce Biserica, mai întâi prin Apostoli și apoi prin urmașii acestora, dar și prin toți membrii săi purtători de har. Și se cuvine adăugat aici că această prefacere a celor care devin membri ai Bisericii nu e una ce se petrece doar în spațiul gândirii sau al acțiunii, ci avem de-a face cu o schimbare radicală a existenței, echivalentă cu o naștere din nou, care nu se poate realiza decât prin mijlocirea Duhului, după cum spune Sfântul Grigorie: „El este Cel ce creează naşterea din nou duhovnicească; şi încredinţat să fii că nimănui nu-i este cu putinţă a vedea sau a primi Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu va fi de sus născut din Duhul”.

Așa cum am amintit, ne aflăm în această etapă a Bisericii de după Pogorârea Sfântului Duh în istorie, în care primează atât vestirea cuvântului lui Dumnezeu, cât și sfințirea credincioșilor, ambele aspecte subsumându-se lucrării sale misionare. Însă dintotdeauna a existat și problema legată de autenticitatea acestei misiuni, pe care e firesc să ne-o punem în orice vreme, așa cum însuși Apostolul Pavel și-a pus-o, atunci când s-a sfătuit cu Petru (cf. Gal. 1, 18). În acest sens, atât experiența Apostolilor, cât și a Părinților ulteriori, păstrată în Tradiție, a certificat faptul că, deși modul propovăduirii Evangheliei poate îmbrăca forme diferite, numai acolo unde există prezența și lucrarea Duhului se poate întâlni și o misiune autentică. Astfel, vedem în istoria Bisericii nu numai spectaculoase călătorii misionare, ci de multe ori și sfinți, care, deși nu străbăteau lumea, nici nu ieșeau din pustia nevoințelor lor, totuși, oamenii veneau la ei, atrași tocmai de harisma Sfântului Duh care locuia în ei.

Acest mod al manifestării dum­nezeieștii iconomii în lume este totdeauna valabil, chiar și astăzi, în vremuri de aparentă criză. Astfel, observăm cum Biserica își construiește misiunea sa actuală nu reducând-o exclusiv la dimensiunile unui discurs biblic academic, nici afirmând vreo infailibilitate de tip papal, ci raportându-se continuu la prezența și lucrarea Sfântului Duh în cadrul co­munității. Acest fapt se conturează prin aceea că lucrarea misionară a Bisericii nu-și fixează ca prioritate vreun bine social, ci prin toate actele sale atenționează asupra destinației veșnice a omului. Acest extrem de însemnat amănunt ne este în mod repetat amintit în cultul dumnezeiesc și în cuvintele Părinților. Cel puțin așa face același Sfânt Grigorie, care ne tâlcuiește sensul adânc al praznicului Cincizecimii astfel: „Căci şapte cu sine însuşi înmulţit alcătuieşte Cincizecimea, adăugând încă o zi, pe care o luăm din veacul viitor, care este a opta şi în acelaşi timp prima sau, mai bine zis, una şi nesfârşită. Acolo trebuie să se încheie sabatizarea (odihna) sufletelor de pe pământ”.

Așadar, odată cu Pogorârea Sfântului Duh, veșnicia intră în istorie și devine într-o oarecare măsură accesibilă ca o pregustare a destinației noastre ultime, unde ne vom împărtăși pe deplin de harul Sfântului Duh. Dar aceasta nu este altceva decât Împărăția lui Dumnezeu, pe care suntem îndem­nați de Domnul s-o căutăm înainte de toate și prin toate (cf. Matei 6, 33).

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Grigorie Teologul  -   Pogorârea Sfântului Duh  -   Cincizecimea