Pomii Raiului

Cartea Facerii vorbeşte despre cei doi pomi din Rai ca despre nişte pomi adevăraţi, şi nu doar simple simboluri, fapt ce nu împiedică însă pe unii Părinţi şi scriitori bisericeşti să aibă o vedere alegorică asupra lor. Vorbind despre pomii paradisului, Moise dă relativ puţine detalii: "Şi a făcut Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului" (Facerea 2, 9), determinând apoi poziţia raiului pământesc prin numirea râurilor ce ieşeau din el (Facerea 2, 10-14).

Majoritatea Sfinţilor Părinţi vorbesc despre arborii edenici ca despre nişte pomi reali, percepuţi în mod sensibil. Astfel Teodoret de Cyr scrie: "Sfânta Scriptură ne învaţă că pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului au ieşit din pământ; ei se aseamănă deci, prin natura lor, cu celelalte vegetale. Precum arborele crucii este un arbore comun, dar care se numeşte pomul mântuirii, pentru mântuirea ce ni s-a oferit prin credinţa în Cel care a fost răstignit pe el, astfel arborii aceştia sunt numai nişte vegetale ieşite din pământ, dar din porunca lui Dumnezeu unul s-a numit pomul vieţii, şi celălalt, care a servit spre cunoştinţa păcatului, pomul cunoştinţei binelui şi răului. Acesta din urmă i-a fost oferit lui Adam ca ocazie spre virtute, iar pomul vieţii ca o răsplată a respectului său pentru poruncă" (Teodoret, In Genesis Questiones, 26).

Sf. Ioan Damaschin pare, la prima vedere, să afirme şi el caracterul pur vegetal al pomilor Raiului: "Pomul vieţii era un pom care avea o energie dătătoare de viaţă, sau din care puteau să mănânce numai cei care erau vrednici de viaţă şi nesupuşi morţii" (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica).

Amintind că predecesorii săi înclină unii spre a considera paradisul în mod duhovnicesc, iar alţii în mod sensibil, el continuă: "...dar mie mi se pare că după cum omul a fost creat în acelaşi timp corporal şi spiritual, tot astfel şi lăcaşul preasfinţit al acestuia a fost creat în acelaşi timp şi corporal şi spiritual şi avea înfăţişare dublă" (Ibidem).

Sensul duhovnicesc al celor doi pomi

Unii dintre Sfinţii Părinţi dau acestor pomi un sens strict duhovnicesc. Astfel, Sfântul Grigorie de Nyssa abordează tema într-un mod care îi este specific. Pomul cel permis al vieţii este tot lucrul sau, mai bine zis, toată cunoştinţa şi experienţa prin care omul sporeşte în bunătatea reală. Iar pomul cunoştinţei binelui şi răului, adică cel interzis, este de asemenea tot lucrul sau toată cunoştinţa şi experienţa de care se împărtăşeşte omul amăgit de ideea că este bună, dar în realitate este rea (cf. preot prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, p. 321). Aspectul sensibil pe care îl dă episcopul Nyssei pomului cunoştinţei poate deveni periculos pentru om, deşi nu este rău în sine, datorită simţurilor care, înainte de o întărire duhovnicească a lor, se pot lipi uşor de frumuseţea sensibilă a lumii. Răul se face atrăgător omului prin imaginea de bine aparent. Sf. Grigorie de Nyssa înţelege pomul cunoştinţei mai ales în aspectul sensibil al lumii, dar stăruie asupra faptului că acest aspect poate naşte răul în om, dacă e sesizat exclusiv prin simţirea lui. În sine, nu e rău nici aspectul sensibil al lumii; dar el poate deveni mai periculos pentru om, datorită simţurilor care, înainte de o întărire spirituală a lor, se pot aprinde uşor de frumuseţea sensibilă a lumii. De aceea, omul trebuie să-şi concentreze atenţia spre sensurile spirituale ale lumii până ce se întăreşte duhovniceşte. Acest pericol al concentrării simţirii la aspectul sensibil al lucrurilor provine, în viziunea Sfântului Grigorie, din putinţa naşterii pasiunilor în om datorită înrudirii lui trupeşti cu natura animală. Deci aspectul sensibil al lumii capătă caracterul de pom al binelui şi al răului, amestecat, prin întâlnirea simţirii omului cu aspectul sensibil al lucrurilor, fără a fi călăuzită de o minte înduhovnicită. La aceasta mai contribuie şi Satana, în chipul şarpelui, simbol al insinuărilor viclene, după cum spune părintele profesor Dumitru Stăniloae.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, deşi acceptă că pomul cunoştinţei binelui şi răului poate fi înţeles şi în mod material, zidirea cea văzută, îi dă o interpretare mult mai înaltă, punând-o în legătură cu plăcerea şi durerea: "Sau iarăşi poate că zidirea celor văzute s-a numit pom al cunoştinţei binelui şi răului, fiindcă are şi raţiuni duhovniceşti care hrănesc mintea, dar şi o putere naturală, care pe de o parte desfată simţirea, iar pe de alta perverteşte mintea. Deci contemplată duhovniceşte, ea oferă cunoştinţa binelui, iar luată trupeşte, oferă cunoştinţa răului. Căci celor ce se împărtăşesc de ea trupeşte li se face dascăl în ale patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeieşti". În continuare însă, Sfântul Maxim ne spune că aceasta este interpretarea pe care o pot primi toţi, deoarece înţelesul mai tainic şi mai înalt e rezervat pentru cei cu o cugetare mistică pe care se vede nevoit să-l cinstească prin tăcere.

Interpretări date pomului cunoştinţei binelui şi răului

Despre acelaşi pom s-a spus că e bun şi rău, prin aceasta indicându-se de fapt firea păcatului, pentru că toate cele săvârşite în chip păcătos sunt precedate de o plăcere şi nu se poate afla un păcat lipsit de plăcere. De aceea se numeşte fructul bine, după judecata cea păcătoasă, întrucât aşa li se pare celor ce pun binele în plăcere. Dar după aceea, prin mistuirea amară a mâncării, se află că e rău. Ca şi Sf. Maxim, Sf. Grigorie de Nyssa interpretează pomul cunoştinţei binelui şi al răului, în sensul că el ar exprima, pe de o parte, caracterul simţual al răului, pe de altă parte, echivocitatea păcatului, necesitatea lui de a-şi da o aparenţă a binelui.

Fiecare pom reprezintă o anumită cale pe care omul o poate urma. Cea a sufletului în drumul lui firesc spre cele dumnezeieşti şi cea a trupului în căutarea lui, prin simţuri, a plăcerii, prin evitarea durerii. Cei doi pomi apar aici mai mult sub aspectul roadelor pe care aceştia le pot aduce. Urmându-l pe părintele său - Sf. Simeon Noul Teolog -, Cuviosul Nichita Stithatul vorbeşte despre o dublă înţelegere a Edenului: despre Raiul cel din afară, văzut şi cunoscut prin simţuri, aici făcând referire la întreaga zidire cea văzută şi simţită, adică pământul, cerul şi cele din ele, acestea fiind create ca un mare Rai tuturor oamenilor, înainte de Raiul sădit în Eden, care ni se deschide prin contemplarea raţiunilor dumnezeieşti ale lucrurilor şi despre cel dinlăuntrul nostru, cel cunoscut cu mintea, care ni se deschide prin virtuţi.

Cei doi pomi au fost înţeleşi ca având şi o semnificaţie simbolică. Mai întâi, pomul vieţii este Dumnezeu, Făcătorul tuturor. Acest lucru l-au dedus Părinţii din faptul că porunca foloseşte cuvintele din tot pomul, acest tot fiind Dumnezeu, căci El a creat toate, El este "tot, El care a şi adus la existenţă totul din nimic". Sf. Ioan Damaschin spune, arătând hrana spirituală deosebită pe care acest pom o oferea: "...acest pom avea o energie dătătoare de viaţă, că aceasta este ceea ce Dumnezeu a numit tot pomul, zicând: Din tot pomul care este în paradis, veţi mânca. Dumnezeu este totul, în El şi prin El se ţine totul. Pomul cunoştinţei binelui şi al răului, pe de altă parte, reprezintă firea noastră şi alcătuirea omului" (Sf. Ioan Damaschin, op. cit.). Pomul vieţii din mijlocul Raiului oferea hrana nemuririi. De fapt, aceasta era încercarea impusă lui Adam pentru a se hrăni din Dumnezeu, pentru a atinge în mod liber îndumnezeirea. Şi Adam n-a făcut-o.

Cei doi pomi erau în mijlocul Raiului

Sf. Grigorie de Nyssa atrage atenţia asupra faptului uimitor că tot în mijlocul Raiului era şi acest pom, pomul vieţii.

Într-adevăr, Sfânta Scriptură ne arată că în mijlocul grădinii paradiziace, Dumnezeu a sădit pomul cunoştinţei binelui şi răului şi pomul numit pomul vieţii, căruia îi conferă aceeaşi centralitate spaţială.

Unii dintre Sfinţii Părinţi acordă celor doi pomi o semnificaţie mistică. Aceasta nu contrazice cele relatate anterior, ci, dimpotrivă, le încununează, căci este mai presus de ele. Astfel, cei doi pomi ar reprezenta două căi ale contemplaţiei: contemplaţia naturală şi teologia mistică. "Teologia tainică este pomul vieţii, căci are ca rod dătător de viaţă şi de nemurire credinţa în Sfânta Treime, care se naşte în suflet în afară de orice raţiune şi simţire; căci Sfânta Treime nu se cunoaşte nici prin raţiune, nici prin simţire, ci numai prin credinţă neîndoielnică şi din inimă. Un alt rod al ei este înţelegerea drept-credincioasă a întrupării Celui Unuia-Născut". Sfântul Ioan Damaschin precizează că "se poate ca prin pomul vieţii să se înţeleagă cunoştinţa dumnezeiască, care se capătă din toate cele sensibile, şi înălţarea prin ele la Făcătorul, Creatorul şi Cauza tuturor. Pentru aceasta l-a numit şi tot pomul, indicând prin aceste cuvinte desăvârşirea, nedespărţirea, care poartă în sine singura participare la bine".

Dacă strămoşii noştri se împărtăşeau de pom făcând ascultare de Hristos, li se făcea pricină de viaţă. În acest sens, Cuviosul Nichita Stithatul scrie: "În gustarea acestui rod se ascunde pentru cei ce se împărtăşesc din el o putere îndoită, adică un folos şi o pagubă, după deprinderea lăuntrică ce stăpâneşte în fiecare. Celui ce se împărtăşeşte i se face pricină de viaţă când se supune legii care-l robeşte (lui Hristos). Aşa, de pildă, dacă vede cineva chipul frumos al unei femei desfrânate şi de moravuri uşoare, iar văzând-o preamăreşte îndată pe Dumnezeu şi dă slavă Lui, el a cunoscut în fiinţa ei coruptă frumuseţea întocmită de El în aşa fel, că contemplarea ei îl duce până la străpungerea inimii şi-l face să înainteze până la iubirea lui Dumnezeu care a zidit-o pe ea, ba chiar intră în convorbire cu ea. Iar prin aceasta preschimbă reaua ei deprindere în deprinderea virtuţii şi prin pocăinţă o aduce la Hristos, făcând-o din necurată curată prin învăţătura cuvântului şi unind-o ca pe o mireasă fecioară cu Hristos pe cea care era înainte o desfrânată (2 Cor. 11,1). Aşa a făcut acel dumnezeiesc părinte Nonu, care a înfăţişat lui Hristos pe fericita Pelaghia, mai înainte desfrânată, ca pe o fecioară curată". Consecventă cu această părere este şi interpretarea Sfântului Maxim Mărturisitorul care învaţă că zidirea celor văzute

s-a numit pom al cunoştinţei binelui şi răului, deoarece are şi raţiuni duhovniceşti care nutresc mintea, dar şi o putere naturală care desfată simţirea, dar perverteşte mintea. Contemplată duhovniceşte, ea oferă cunoştinţa binelui, însă celor care se împărtăşesc de ea trupeşte li se face dascăl al patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeieşti. De aceea, Dumnezeu i-a interzis-o omului, a amânat pentru o vreme împărtăşirea de ea, neoprindu-l veşnic de la aceasta, pentru ca omul, cunoscându-şi cauza sa şi prin comuniunea în har şi prefăcând nemurirea dată lui după har în nepătimire şi neschimbabilitate, să privească, fără să se vatăme, făpturile lui Dumnezeu şi să primească cunoştinţa lor ca Dumnezeu, având după har aceeaşi cunoştinţă a lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minţii şi simţirii prin îndumnezeire (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, III).

Dacă respectau porunca, primii oameni se puteau înălţa treptat la un grad de desăvârşire atât de înalt, încât să nu mai poată păcătui niciodată. Părintele profesor Dumitru Stăniloae, referindu-se la interpretarea de mai sus a Sfântului Maxim Mărturisitorul, afirmă: "Pomul cunoştinţei binelui şi răului (sau lumea), ca sădit tot de Dumnezeu, nu era ceva rău în sine. Dar omul nu era crescut la starea în care îl putea privi în mod just şi neprimejdios. Deci, interzicerea atingerii de el era o amânare, nu o oprire veşnică... Răul nu se identifică cu ipostasul vreunei realităţi, care vine şi dintr-o intrare a omului în relaţie cu un lucru înainte de-a fi crescut la capacitatea unei relaţii juste".

Proprietatea de a pricinui moartea o avea nesocotirea poruncii

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi numesc pomul acesta pomul cunoştinţei binelui şi răului nu pentru că ar fi avut într-adevăr puterea de a împărtăşi protopărinţilor noştri o cunoştinţă care le-ar fi fost străină, ci doar pentru că, "gustând din fructele sale, puteau să cunoască din experienţă, şi au cunoscut în realitate deosebirea care există între binele din care căzuseră şi răul în care căzuseră", spune Fericitul Augustin. Nu fructele pomului prin ele însele aveau proprietatea de a pricinui moartea, ci nesocotirea poruncii dumnezeieşti de a nu mânca din ele a avut acest efect. Gustând din pomul cunoştinţei binelui şi răului, omul a cunoscut prin experienţă proprie ce este bine şi ce este rău. De aceea s-a şi numit acest pom în felul acesta. O explicare în sensul acesta a pomului din paradis dă Sf. Ilarie de Poitier: "Astfel, pomul acela n-a avut în gustul fructului său puterea de a împărtăşi binele şi răul, ci pentru că diavolul, voind să ducă la gustare pe Eva şi prin ea pe Adam, ca să o poată îndemna la aceasta cât mai uşor, a minţit că în fructul arborelui acela ar fi binele şi răul, sau că dacă ar gusta din el ar deveni dumnezei; iar Eva a crezut…"

Arborele acesta nu putea fi rău şi dăunător omului, prin natura sa, dimpotrivă, era bun ca şi restul creaţiei lui Dumnezeu, căci neascultarea avea moartea în ea, nu pomul. La fel şi Sf. Ioan Damaschin spune că: "Pomul nu a născut moartea, fiindcă Dumnezeu nu a creat moartea; dar moartea a fost urmarea neascultării". El a fost ales doar ca mijloc de încercare, acesta fiind singurul motiv al opririi omului de a-l întrebuinţa, cel puţin momentan, căci acest pom nu a avut vreo anumită putere spirituală.

O aplecare a omului spre cele simţuale şi materiale

Părintele Stăniloae arată că este mult mai importantă semnificaţia spirituală a gustării din acest pom, care presupune o semnificaţie spirituală a pomului însuşi. Chiar prin materialitatea obiectului în legătură cu care s-a produs căderea, se exprimă o semnificaţie de ordin spiritual: prin ea se indică o aplecare a omului spre cele simţuale şi materiale, într-un act de neascultare de Dumnezeu. Cele materiale ne-au fost îngăduite de Dumnezeu, dar gustarea lor trebuie să se facă în limitele rânduite de El, fără să uităm de El.

Dumnezeu nu se comportă pasiv în faţa căderii lor: ei sunt scoşi de la pomul vieţii şi printr-o

retragere a acestui pom de la posibilitatea lor de vedere. Lumea devine netransparentă şi producătoare de moarte şi de corupţie nu numai prin fapta oamenilor, ci şi prin actul lui Dumnezeu, care-şi retrage unele energii ale Lui din ea. Faptul că se spune că pomul vieţii a rămas undeva de unde oamenii au fost scoşi înseamnă poate că "lumea a rămas în sine un potenţial pom al vieţii, a rămas potenţial transparentă, dar oamenii au căzut de la această cunoaştere a ei. Ei n-au mai văzut lumea ca grădină, ca Rai al deplinătăţii vieţii, prin care umbla Dumnezeu; ei n-au mai văzut lumea în semnificaţia ei deschisă infinitului personal al lui Dumnezeu. E semnificativ că sfinţii, care prin Hristos s-au ridicat peste alipirea exclusivă la creaţie, văd în ea reliefuri şi dimensiuni ascunse pentru cei ce nu ştiu decât de lume", explică părintele Dumitru Stăniloae, în Teologia Dogmatică Ortodoxă.