Postul Paştilor - pătimire împreună cu Hristos

Astăzi începe Postul Sfintelor Paşti, care se va încheia în noaptea praznicului Învierii Mântuitorului Hristos. Postirea aspră, care urmează timp de şapte săptămâni, cu anumite dezlegări sâmbăta şi duminica şi la marile praznice, este recomandată de Tradiţia Bisericii ca o aducere aminte de felul în care a fost tratat Domnul nostru Iisus Hristos de oameni, înaintea răstignirii Sale pe cruce. Postul Paştilor este cel mai vechi dintre posturile Bisericii.

Postul Mare a cunoscut o dezvoltare în primele veacuri creştine şi era legat de înţelesul îndoit al Paştilor: sărbătorirea Învierii şi amintirea Pătimirilor lui Hristos. Lungimea postului era diferită în primele trei veacuri. Astfel, în secolul al III-lea, acest post putea ţine de la o zi până la 40 de ore sau chiar o săptămână. Postirea timp de 40 de ore prin lipsirea totală de hrană avea două înţelesuri, care mai târziu au stat la baza Postului Mare: imitarea postului de 40 de zile al Mântuitorului, după ce a fost botezat de către Sfântul Ioan, şi pregătirea pentru întâmpinarea Paştilor. Postul de 6 zile înaintea Paştilor este amintit în „Constituţiile Apostolice”, scriere din secolul al III-lea. Postirea timp de 40 de zile este menţionată în secolul al IV-lea, mai ales în legătură cu postul catehumenilor care urmau să fie botezaţi în noaptea de Paşti. În scrisoarea a doua pascală a Sfântului Atanasie cel Mare este menţionată postirea timp de 40 de zile înainte de Paşti, ca o pregătire ascetică pentru întâmpinarea acestui praznic. La sfârşitul secolului al IV-lea, postul de 40 de zile devine obişnuit pentru întreaga creştinătate, chiar dacă felul exact de postire (cu sau fără sâmbete şi duminici) va fi diferit încă multă vreme, de la o regiune la alta. Spre exemplu, Socrate, istoric bisericesc din secolul al V-lea, scria despre acest post astfel: „Postul înainte de Paşti este ţinut diferit... la Roma postesc neîntrerupt 3 săptămâni, în afara sâmbetelor şi a Zilei Domnului [duminica], în Iliricum, Grecia şi Alexandria ţin post 6 săptămâni până la Paşti şi numesc aceasta Patruzecime, alţii însă încep postirea cu 7 săptămâni înainte de Paşti... şi ţin trei săptămâni câte cinci zile, dar şi unii, şi alţii, chiar dacă postesc un număr diferit de zile, numesc acest post Patruzecime, unii se abţin de la mâncarea animalelor însufleţite, alţii din cele însufleţite mănâncă numai peştele, iar alţii cu peştele mănâncă şi păsări... alţii se abţin de la fructe şi ouă, alţii mănâncă doar pâine uscată, iar alţii nu primesc nici aceasta, iar unii postesc până la ceasul al 9-lea şi după aceasta mănâncă orice fel de hrană” (Socrate, Istoria V, 22). Ulterior, în interiorul Imperiului Bizantin, Postul Mare a ajuns să fie ţinut aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, cu abţinere de la hrană de origine animală, dezlegare la untdelemn şi vin sâmbăta şi duminica şi la peşte de Buna Vestire şi Florii. Postul începe cu lunea de după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi ţine până în noaptea Paştilor, adică 48 de zile, dintre care ultimele şase fac parte dintr-o săptămână specială, numită Săptămâna Sfintelor Pătimiri. 

Înţelesul duhovnicesc al Postului Mare

Sfântul Grigorie Palama spune, în omilia 13 la Duminica a 5-a din Postul Mare, că prin postire noi „nu numai că pătimim şi murim împreună cu Hristos, dar vom şi învia şi împărăţi cu El în veşnicie”. Astfel, Postul Mare este văzut de creştinii ortodocşi o vreme de smerenie stăruitoare în faţa lui Dumnezeu, creştere spirituală, curăţire şi înnoire interioară. Sfântul Ioan Casian definea acest post ca „zeciuiala pe care i-o dăm lui Dumnezeu”. 

Sfântul Atanasie cel Mare spunea astfel despre importanţa acestui post: „Dacă cineva nu ţine seama de Patruzecime, nu ţine seama nici de Paşti”. După ce practica împărtăşirii a devenit mai rară, Postul Mare a fost privit şi ca o perioadă de pregătire pentru Euharistie, după cum învăţa la sfârşitul secolului al IV-lea Sfântul Ioan Gură de Aur. În legătură cu asprimea postirii acestei perioade, canoanele Bisericii opresc săvârşirea Liturghiei cu Anafora de luni până vineri în Postul Mare. În secolele V-VI s-a răspândit practica săvârşirii unei rânduieli speciale de împărtăşire incluse în slujba Vecerniei, cunoscută astăzi sub numele de Liturghia Darurilor înainte sfinţite. 

De asemenea, anumite praznice sunt mutate în zilele de sâmbătă şi duminică, iar dacă se ţin, atunci au o rânduială diferită, conform perioadei de postire. În perioada postului este oprită săvârşirea nunţilor şi a zilelor de naştere (canonul 52 al Sinodului de la Laodiceea). 

Rânduieli speciale în slujbele din Postul Mare

Postul Mare are duminici consacrate anumitor evenimente sau sfinţi din Biserică, precum şi slujbe deosebite, la care încearcă să participe toţi credincioşii. Astfel, prima duminică a postului este consacrată încheierii disputelor iconoclaste şi este numită „a Ortodoxiei”, a doua este consacrată Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, vieţuitor în secolul al XIV-lea, a treia este închinată cinstirii Sfintei Cruci, a patra Sfântului Cuvios Ioan Scărarul, a cincea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, iar a şasea Intrării Domnului în Ierusalim. În zilele de luni până joi din prima săptămână a Postului Mare, la slujba Pavecerniţei Mari se citeşte, în loc de canonul zilei, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, de către arhiereu sau preotul slujitor în patru stări, fiecare în câte o zi. Acelaşi canon este citit la slujba Utreniei speciale din Joia săptămânii a cincea din Post, numită Denie, de la cuvântul rusesc ce desemnează Privegherea. În Sâmbăta săptămânii a cincea, tot la Utrenie (vineri seara), se citeşte Imnul Acatist al Maicii Domnului. Privegherile sau Deniile din Săptămâna Pătimirilor încep de duminică şi ţin până vineri şi sunt dedicate unor sfinţi sau evenimente din viaţa Mântuitorului Hristos, mai ales ultimele zile înainte de moartea pe cruce. Una dintre sedealnele Utreniei de luni, din prima săptămână a Postului Mare, spune astfel: „Preacinstitul Post să-l începem cu bucurie, strălucind noi cu razele sfintelor porunci ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, care sunt: strălucirea dragostei, fulgerul rugăciunii, sfinţenia curăţiei, tăria ­bărbăţiei. Ca să ajungem luminaţi la sfânta Înviere cea de a treia zi, care luminează lumea cu nestricăciunea”.