Postul și rugăciunea, aripile zborului duhovnicesc

A ne ruga pare a fi o lucrare simplă și ușoară. Dar în practică nu este tocmai așa. Pentru a ne ruga cu adevărat avem nevoie să cultivăm și să educăm în noi duhul rugăciunii, adică o stare sufletească conformă rugăciunii. Toată atenția și grija noastră trebuie să fie pentru ca în vremea rostirii rugăciunii Duhul să umple sufletul nostru, așa încât atunci când limba rostește rugăciuni sau urechea le ascultă sau trupul nostru face metanii, inima să nu fie rece, goală și împietrită, ci ea să vibreze de aceste simțăminte care ne pun în legătură cu Dumnezeu.

Din punct de vedere calitativ, rugăciunea se poate situa pe patru trepte. Prima treaptă a rugăciunii, cea mai de jos, este rugăciunea întinată cu păcate. În timp ce se roagă, creștinului îi trec prin minte diverse gânduri urâte și păcătoase. O asemenea rugăciune nu numai că nu-i primită, ci este și păcat. A doua treaptă calitativă a rugăciunii este rugăciunea timp pierdut. De data aceasta, creștinul în timp ce se roagă nu se mai gândește la lucruri rele și urâte, ci se gândește la grijile zilei, la activitățile pe care le are de făcut și împlinit. Această rugăciune, chiar dacă nu este amestecată cu păcate, totuși nu ajunge la cer. Este timp pierdut. A treia treaptă calitativă a rugăciunii este rugăciunea făcută cu mintea sau rugăciunea minții. În timp ce se roagă, creștinul nu se gândește nici la lucruri rele, nici la lucruri bune, ci la ceea ce rostește sau citește. O astfel de rugăciune este aproape bună. Ea rămâne însă o rugăciune cerebrală, uscată, pentru că inima nu participă la ea și nu se îndulcește de ea. A patra treaptă calitativă a rugăciunii este rugăciunea făcută cu mintea în inimă, sau rugăciunea inimii sau rugăciunea simțirii. De data aceasta, creștinul, în timp ce se roagă, nu se gândește nici la bune, nici la rele, simte cum i se coboară mintea în inimă, și la cele spuse de el în rugăciune participă toată ființa lui, toată simțirea (afectivitatea) lui, iar uneori ochii lui varsă lacrimi.

Cel dintâi mijloc pentru aceasta este citirea sau ascultarea cuvintelor de rugăciune. În cărțile noastre de rugăciuni se află rugăciuni alcătuite și întrebuințate de Sfinții noștri Părinți: Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Isaac Sirul, Ioan Damaschinul și ale altor mari rugători și trăitori duhovnicești. Fiind plini de Duhul lui Dumnezeu, ei au înfățișat în cuvinte ceea ce le-a fost inspirat lor de Duhul Sfânt și ni le-au transmis și nouă. Ele ne călăuzesc și ne pun la îndemână o scară pe care să pășim în urcușul către cunoașterea și înțelegerea lui Dumnezeu și, nu în ultimul rând, ne oferă o perspectivă asupra noastră. Pentru ca ascultarea sau citirea rugăciunilor alcătuite de Sfinții Părinți să ni se facă mijloc eficace de cultivare și educare a rugăciunii, trebuie să ne-o însușim cu gândul și cu simțirea, ca ea să devină a noastră proprie.

A doua cerință pentru cultivarea și educarea în noi a stării de rugăciune este credința în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu-Mântuitor și păzirea învă­ță­turilor Sale. Prin credință, omul Îl recunoaște pe Iisus Hristos ca Dumnezeu și Stăpân al său și singurul și adevăratul tămăduitor al patimilor sale. Astfel, omul începe să conștientizeze uriașa prăpastie care există între el și Dumnezeu și îl încre­din­țează că rădăcina a tot răul și stri­căciunea este mândria. Această conștientizare îl conduce pe om la smerenie și îi insuflă plânsul și rugăciunea de po­căință. Prin ea omul cere mila și ajutorul lui Dumnezeu, ca să primească de la El curățirea de păcate și tămăduirea de patimi și, de asemenea, prin ea omul se deschide cu toată ființa sa harului dumnezeiesc și se unește cu El. În același timp, alături de credință, avem nevoie și de păzirea și împlinirea învățăturilor și poruncilor pe care Mântuitorul ni le-a dat nouă. Una dintre apoftegmele avvei Moise Etiopianul din Patericul Egiptean spune: Dacă fapta nu consună cu rugăciunea, degeaba te ostenești. Un frate a întrebat: Ce înseamnă că fapta trebuie să consune cu rugăciunea? Bătrânul a zis: Înseamnă să nu mai facem păcatele pentru care ne rugăm. Când omul renunță la propria voință, atunci Dumnezeu se împacă cu dânsul și-i primește rugăciunea.

A treia cerință pentru cultivarea și educarea stării de rugăciune în noi este să ne recu­noaștem pe noi înșine că suntem păcătoși nevrednici. O altă apoftegmă a avvei Moise Etiopianul zice: Dacă omul nu se convinge în inima lui că este păcătos, Dumnezeu nu-l ascultă. Fratele a întrebat: Ce înseamnă să fie convins în inima lui că este păcătos? ­Bătrânul a zis: Când cineva își duce păcatele sale, nu se mai uită la ale aproapelui. Conștienti­zându-ne starea căzută, noi ne aflăm în clipele acelea în adevăr; aceea este singura împrejurare în care suntem adevă­rați, în care suntem autentici. În această stare noi atragem în inima noastră pe Duhul Sfânt, Care este Duhul Adevărului, și care scoate la suprafață toate adâncimile ascunse și păcătoase ale sinelui nostru și care ne poate curăți de toată întinăciunea. Când Duhul Sfânt ne dezvăluie păcătoșenia noastră, dobândim o îndoită viziune: pe de-o parte vedem pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel fără de prihană și fără de păcat, vedem sfințenia desăvârșită și absolută a Domnului și Mântuitorului nostru; iar pe de cealaltă parte vedem desăvârșita noastră păcătoșenie și sărăcie duhovnicească. Dar nu deznădăjduim pentru că Mântuitorul zice că: fericiți sunt cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăția cerurilor -, ci, trăind pe muchia smereniei ascetice descoperită de Dumnezeu Sfântului Siluan ­Athonitul - Ține-ți mintea în iad (fii convins că meriți iadul), dar nu deznădăjdui -, atragem în noi energia rugăciunii de pocăință. Cu cât ne smerim pe noi înșine și ne pocăim mai mult, cu atât mai rapid va ajunge rugăciunea noastră la Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17). Așadar, nu este suficient să ne facem pravila de rugăciune dimineața și seara, ci trebuie să ne străduim să păstrăm rugăciunea de-a lungul întregii zile, în ciuda multelor și diverselor noastre probleme cotidiene. Pentru aceasta ne stă la îndemână rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă, sau ne putem alege stihuri (versete) din Psaltire, pe care le simțim că ni se potrivesc situației sau stării sufletești în care ne aflăm, cum ar fi: Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele (Ps. 50, 11), sau Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuți mie grăbește-Te! (Ps. 69, 1), sau Al Tău sunt eu, mântuiește-mă (Ps. 118, 94), sau Pașii mei îndreptează-i după cuvântul Tău, și să nu mă stăpânească nici o fărădelege (Ps. 118, 133), sau Păcatele tinereților mele și ale neștiinței mele nu le pomeni. După mila Ta pomenește-mă Tu, pentru bunătatea Te, Doamne  (Ps. 24, 7-8) și multe altele. Psaltirea ne pune la îndemână o mulțime de rugăciuni mai lungi sau mai scurte. De-a lungul zilei, putem păstra rugăciunea în minte și în inimă, repetând-o cât mai frecvent cu putință, fie în taină, la locul de muncă, în mijloacele de transport sau pe stradă, fie în șoaptă sau cu voce, când suntem singuri. Țelul principal al vieții noastre duhovnicești trebuie să fie acela de a fi totdeauna cu Dumnezeu și de a intra cât mai des în vorbă cu El prin intermediul rugăciunii.