Postul şi semnificaţiile lui teologice

În lumea noastră înrobită plăcerilor trupeşti, postul nu prea are trecere. Chiar unii oameni care se consideră credincioşi nesocotesc cu totul posturile sau le reduc la cât mai puţin cu putinţă. Ba unii chiar încearcă să-şi justifice „biblic“ indolenţa, citând un cuvânt al Mântuitorului: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om“ (Mt. 15, 11; Mc. 7, 15). Dar, citite în context, aşa cum se şi cade, aceste cuvinte nu se referă nicidecum la post. Mântuitorul nu neagă valoarea postului, ci pretinsa valoare religioasă a unei simple reguli igienice (spălarea mâinilor înainte de masă, după datina fariseică).

Domnul Hristos rânduieşte postul printre „faptele dreptăţii“ (Mt. 6, 1), alături de milostenie şi de rugăciune. El Însuşi Şi-a inaugurat misiunea printr-un post de 40 de zile (Mt. 4, 2; Lc. 4, 2), ca un nou Moise. Într-o discuţie cu ucenicii, după vindecarea lunaticului, a şi afirmat puterea pe care o mijloceşte postul în lupta împotriva diavolului: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Mc. 9, 29).

Despre Sfinţii Apostoli aflăm că posteau. Sfântul Apostol Pavel, care aminteşte „posturile“ printre mijloacele sale de a-I sluji lui Hristos (II Cor. 6, 5) şi care mărturiseşte că a petrecut „în posturi de multe ori“ (II Cor. 11, 27), arată şi de ce îi este necesar postul, când zice: „Îmi chinuiesc trupul şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic“ (I Cor. 9, 27). Şi învaţă: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca pe închinarea voastră cea duhovnicească“ (Rom. 12, 1); şi: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte“ (Rom. 13, 13-14).

În una dintre cele mai vechi scrieri creştine aflăm că postul a devenit o instituţie chiar de la începuturile Bisericii. Este vorba de Didahie, numită şi Învăţătură a Celor Doisprezece Apostoli, o scriere creştină venerabilă (din ultima parte a secolului I d.Hr.). Ea nu vorbeşte despre necesitatea postului, considerată de la sine-nţeles, ci numai atrage atenţia ca zilele de post săptămânale ale creştinilor să fie deosebite de cele ale „făţarnicilor“ (adică ale iudeilor): „Posturile voastre să nu fie cu făţarnicii. Căci ei postesc lunea şi joia. Voi însă postiţi miercurea şi vinerea“ (8, 1).

Este important nu numai să postim, ci şi modul în care postim

Încă profetul Isaia, într-un bine cunoscut capitol al cărţii sale (58), opune postul adevărat unui fals mod de a posti: „Ei (israeliţii) - zice Dumnezeu prin gura profetului - Mă întreabă despre legile dreptăţii… «Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte?»“ (v. 3). La care, Dumnezeu răspunde: „Voi postiţi ca să vă certaţi, şi să vă sfădiţi, şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus… Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine“ (v. 4-7). Sunt înfăţişate apoi roadele binecuvântate ale acestui post adevărat: „Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta, slava lui Dumnezeu...“ (v. 8-11).

Semnificaţia eshatologică a postului

Mântuitorul însă dă un sens şi mai înalt postului, dezvăluindu-i semnificaţia eshatologică: „Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan, zicând: „Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc?“. Şi Iisus le-a zis: „Pot, oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti“ (Mt. 9, 14-15; Mc 2, 18-20; Lc. 5, 33-35).

Minunate sunt aceste cuvinte, iar parabola schiţată aici, cu mirele şi cu nuntaşii, este extrem de sugestivă. În jurul cerescului Învăţător, îmbătaţi de prezenţa Lui şi hrăniţi îmbelşugat cu cuvântul şi cu harul Lui, ucenicii trăiau un timp unic, acea „puţină vreme“ cât ei au putut contempla în chip direct „slava“ Cuvântului întrupat (In 1, 14). Avea să vină însă vremea de încercare şi de aşteptare (In 16, 20), prin plecarea Domnului de la ei. Astfel, întreg „timpul Bisericii“, până la revenirea Domnului în slavă, timp în care adevăraţii credincioşi suspină de dorul Mirelui, este pentru ei - şi va fi mereu - un timp în care postul îşi are rolul său, nu numai de înfrânare a trupului, ci şi de semn al aşteptării eshatologice.

Cu multă înţelepciune duhovnicească a rânduit Biserica zilele şi perioadele de post, astfel încât acesta să-şi împlinească în modul cel mai înalt scopul de a ne întări împotriva patimilor şi a poftelor, dar şi pe acela de a ne umple de dorul Mirelui şi de a ne pregăti pentru unirea cu El prin primirea în curăţie şi cu vrednicie a Sfintei Euharistii.

Postul adevărat nu înseamnă lipsă, ci bogăţie

Diavolului, care-L ispitea cu pâine atunci când flămânzise, Mântuitorul îi răspunde cu acest cuvânt al Scripturii: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Mt. 4, 4; Lc. 4, 4). Acest citat din Deuteronom (8, 3) este, de fapt, un cuvânt al lui Dumnezeu în legătură cu mana, ea însăşi un semn ceresc şi o dovadă a faptului că omul poate fi hrănit de Dumnezeu şi altfel decât pe calea obişnuită. Aceeaşi lucrare o săvârşeşte Dumnezeu cu oricare adevărat postitor. Lipsindu-se de hrana materială, postitorul este îmbelşugat cu o hrană dumnezeiască. De aceea, cel care posteşte post adevărat, adică cel ce posteşte din prea plinul dragostei de Dumnezeu şi din dorul după întâlnirea cea „mai cu adevărat“ cu Mirele Hristos, nu simte foamea şi nu i se pare deloc grea perioada postului. Zice Sf. Marcu Ascetul: „Celui ce flămânzeşte pentru Hristos, harul i se face hrană; celui ce însetează, băutură prea dulce; celui ce tremură de frig, haină; celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină încredinţare; celui ce plânge, mângâiere“ (Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, 117, în „Filocalia“, vol. I, Sibiu, 1947, p. 259).

Falşii postitori duc cu greu „zăduful zilei“ şi numără nerăbdători zilele de post ce le stau înainte. E un semn bun atunci când postul, chiar cel mai aspru, începe să ţi se pară uşor, când trupul se mulţumeşte cu hrană puţină şi săracă şi când întreaga ta fiinţă este copleşită de bucuria întâlnirii Mirelui ceresc. Atunci postul nu mai înseamnă nici foame, nici sete, nici osteneală. Cum să simţi şi să te plângi de foame, de sete sau de osteneală când Hristos Însuşi ţi Se face hrană, şi băutură, şi odihnă?