Premise antropologice ale cunoaşterii lui Dumnezeu

Se împlinesc 19 ani de la mutarea din această lume a părintelui Dumitru Stăniloae, cel mai mare şi influent teolog ortodox român. Gândirea teologică a părintelui şi opera sa reprezintă o rezervă inepuizabilă în domeniu. Stau mărturie în acest sens mulţimea de teze de doctorat, susţinute sau în lucru, care tratează teme din teologia sa, dar şi teologii români de astăzi care în bună parte îi sunt tributari. În cele ce urmează ne-am propus şi noi să cinstim memoria şi contribuţia teologului român investigând, atât cât ne permite spaţiul, în ce condiţii omul cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu, având ca bază bibliografică comentariile părintelui Stăniloae din volumul 7 al „Filocaliei“. 

Din motive metodologice, mica noastră cercetare s-a limitat la câteva comentarii bogate ale părintelui Dumitru Stăniloae cuprinse în notele de subsol la „Cuvântul despre ostenelile vieţii călugăreşti“ al Sfântului Teolipt, Mitropolitul Filadelfiei din „Filocalia“, volumul 7. Am ales evaluarea notelor de subsol pentru că sunt explicări şi adânciri ale teologiei filocalice şi prezintă „reacţia“ personală a părintelui profesor faţă de discursul Sfântului Teolipt. Pe de altă parte, un alt motiv pentru care am ales să investigăm această temă este lipsa unui studiu cuprinzător sau măcar a unui capitol dintr-un manual de teologie care să vorbească despre bazele antropologice ale cunoaşterii lui Dumnezeu şi ale înţelegerii mesajului dumnezeiesc. În marile sinteze de teologie dogmatică tema cunoaşterii lui Dumnezeu este aproape epuizată în capitolul despre revelaţie şi modurile prin care Dumnezeu se face cunoscut omului (revelaţia naturală şi supranaturală). Părintele Stăniloae a adus o contribuţie semnificativă în sinteza sa de teologie dogmatică şi avem în vedere capitolul despre cunoaşterea apofatică şi gradele apofatismului sau capitolul despre cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieţii. Dar dacă, de regulă, se vorbeşte despre modul în care Dumnezeu se descoperă omului, credem că trebuie să fie investigat din punct de vedere antropologic modul în care omul ajunge să cunoască pe Dumnezeu şi lucrările dumnezeieşti. Din notele părintelui Dumitru Stăniloae de la Filocalie se poate sistematiza un tratat care să prezinte bazele antropologice ale cunoaşterii lui Dumnezeu. 

Cunoaşterea este tradusă în termenii unei luminări, ai unei vederi şi gustări

Funcţia care facilitează cunoaşterea este raţiunea şi cugetarea, iar părintele Dumitru Stăniloae spune că aceasta nu se poate afla într-o stare neutră, ea primind lumină sau întuneric în funcţie de direcţia în care se mişcă. Cunoaşterea lui Dumnezeu este condiţionată de faptele omului. Este o amăgire să creadă cineva că Dumnezeu poate fi cunoscut numai cu puterea firească a raţiunii. „În cugetare se întipăresc cuvintele şi amintirile faptelor repetate, bune sau rele, cu forţa lor care o mişcă în direcţia corespunzătoare lor. Una din aceste categorii şterge cealaltă categorie… Când cuvintele dumnezeieşti şi înţelesurile lor se întipăresc în mod exclusiv în inima înmuiată de umilinţă şi de iubirea lui Dumnezeu, şi prin aceasta ea s-a deschis total lui Dumnezeu, o lumină clară, opusă întunericului în care orbecăie plină de amintirile ispititoare ale păcatelor îşi face loc în ea“.  Iată două condiţii ale cunoaşterii lui Dumnezeu: smerenia şi iubirea faţă de Dumnezeu. Cunoaşterea prin iubire şi smerenie nu se aseamănă cu o cunoaştere teoretică a lui Dumnezeu, ci se traduce în termenii experienţei unei lumini sau a unei luminări a întregii fiinţe. „Lumina care umple atunci inima nu e o lumină a cunoaşterii teoretice, ci a simţirii evidente şi iubitoare a prezenţei lui Hristos; orizontul deschis de această lumină e un orizont al comuniunii cu Hristos.“ Părintele Stăniloae nu înţelege cunoaşterea lui Dumnezeu ca o colecţie de informaţii despre El, ci experienţa lui Dumnezeu care se face prin intermediul unor facultăţi duhovniceşti ale omului. El vorbeşte de „simţirea evidentă şi iubitoare a lui Hristos“, de „vederea Lui duhovnicească“ pe care o numeşte şi „înţelegătoare“. Acestor două concepte părintele le opune cunoaşterea raţională teoretică. Accesarea acestor facultăţi duhovniceşti se face prin practicarea pomenirii neîncetate a numelui lui Dumnezeu. „Toată simţirea de care este capabil credinciosul prin inima lui se varsă sau se îndreaptă spre Dumnezeu. Dar simţirea inimii faţă de Dumnezeu e provocată, la rândul ei, de vederea Lui duhovnicească (înţelegătoare).“ Cunoaşterea lui Dumnezeu este descrisă de teologul român şi în termenii unei vederi şi gustări a unei slave inaccesibile. Într-un comentariu, părintele Dumitru Stăniloae numeşte cunoaşterea lui Dumnezeu „vedere reală“, „cunoştinţă reală“, „cunoştinţă ce depăşeşte orice cunoştinţă“.

Omul firesc nu are organul cunoaşterii duhovniceşti

„Simţim că tot El ne dă puterea să-L sesizăm ca atare, deoarece noi nu avem în existenţa noastră precară organul capabil să sesizeze existenţa mai presus de existenţa noastră.“ Părintele subliniază dimensiunea ascetică a cunoaşterii lui Dumnezeu, singura prin care Acesta poate fi cunoscut ca persoană, şi nu ca o noţiune. „De Dumnezeu nu se poate apropia cineva cu o speculaţie teoretică, ci cu o inimă străpunsă de conştiinţa micimii şi a păcătoşeniei proprii.“ Iată cum aşază facultăţile duhovniceşti ale omului într-un tot unitar şi funcţional: „Prin cugetare cel ce se roagă spune ceva lui Dumnezeu, prin mintea trează stă încordat în faţa lui Dumnezeu ca persoană, prin duhul zdrobit şi umilit trăieşte cu adâncă emoţie această întâlnire cu Dumnezeu, care umple inima de iubire şi pace. Prin trezvia minţii cel ce se roagă sesizează prezenţa lui Dumnezeu ca o vedere care-l învăluie în lumină, prin cugetarea lui se va sălăşlui în el în cursul rugăciunii cunoştinţa care îi dă o oarecare expresie desluşită a vederii lui Dumnezeu sau a trăirii generale a prezenţei Lui“.

Gustarea realităţilor dumnezeieşti

Din această scurtă prezentare putem deduce câteva lucruri esenţiale. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu poate fi exprimată în termenii unei cunoaşteri raţionale, teoretice. Aceasta se exprimă prin cuvinte şi noţiuni care exprimă întâlnirea faţă către faţă a două persoane: vedere, simţire, experienţă, gustare. Aceste facultăţi ale omului au calitatea de a fi „duhovniceşti“ sau „înţelegătoare“, ceea ce ne duce cu gândul că nu se întemeiază pe puterile fireşti ale omului sau naturale. Teologul român arată că experienţa lui Dumnezeu este în definitiv şi cunoaşterea lui Dumnezeu, iar omul în întregimea sa şi a lucrării unite a funcţiilor sale duhovniceşti face experienţa lui Dumnezeu.

Experienţa/cunoaşterea lui Dumnezeu este însoţită de luminarea omului, gustarea slavei inaccesibile, găsirea păcii şi a liniştii, potolirea setei de cunoaştere. Rodul cunoaşterii lui Dumnezeu este gustarea, în arvună, a realităţilor veşnice ale lui Dumnezeu sau a realităţilor eshatologice. Premisele cunoaşterii lui Dumnezeu deduse din aceste bogate comentarii ale părintelui Stăniloae sunt: smerenia şi umilinţa, despătimirea şi fuga de cugetul trupesc, trezvia minţii, unirea cugetării şi a simţirii în rugăciune.