Răscumpărătorul veşnic viu

Într-una dintre replicile către prietenii săi, Iov mărturiseşte: "Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă" (19:25). Textul, redat în versiunea Sinodalei, necesită câteva adăugiri şi explicaţii.

Între textul ebraic şi Septuaginta greacă există câteva diferenţe importante. Textul masoretic împarte cuvintele altfel. În versetul 25, redă: "Iar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că la urmă peste pulberea (pământului) se va ridica", ca în versetul 26 Iov să continue: "După ce vor distruge această piele a mea, (afară?) din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu".

Textul grecesc însă sună în felul următor: "Căci ştiu că veşnic este cel care urmează să mă izbăvească pe pământ (şi) să ridice pielea mea care îndură acestea; căci de la Domnul mi se împlinesc acestea".

Răscumpărătorul

Ambele versiuni au accente proprii. În ebraică, go'el înseamnă "cel care izbăveşte", "salvează" dintr-o situaţie dificilă. În Facere 48:16, Iacob se referă la îngerul "care l-a izbăvit de tot răul". După Levitic 25:25, go'el-ul este cel care răscumpără moştenirea rudei sărăcite, pentru ca pământul să nu se înstrăineze în afara tribului. De aceea în Numeri 5:8, Biblia Sinodală chiar traduce go'el prin "moştenitor", iar cartea Rut prezintă pe larg rolul jucat de o asemenea rudă (Sinodala redă astfel în Rut 2:20; 3:9 etc.). În Numeri 35 însă go'el îl desemnează pe cel care face răscumpărare prin răzbunarea adusă asupra ucigaşului: "Şi vor fi cetăţile acestea loc de scăpare de cel ce răzbună sângele vărsat (ebr. go'el), ca să nu fie omorât cel ce a ucis, înainte de a se înfăţişa el în faţa obştii la judecată" (v. 12). În v. 19 apare chiar expresia de "răscumpărătorul sângelui" (go'el haddam), expresie ce va apărea şi în Deuteronom 19:6.12 sau Iosua 20:3.5.9.

Răscumpărarea în gândirea ebraică sugerează că ceva deţinut pe drept a fost pierdut, iar răscumpărătorul redă celui deposedat acel drept, fie el moştenirea lotului de pământ sau dreptul de viaţă. Răscumpărătorul este cel care restabileşte ordinea. Prin termenul tehnic go'el, textul ebraic păstrează mai bine încărcătura teologică: moartea apare ca o deposedare a omului de viaţă primită de la Dumnezeu, ca un accident, ca ceva nefiresc. Răscumpărătorul, desigur identificat la nivel duhovnicesc cu Hristos, răscumpără starea originală a omenirii în legătură cu Creatorul. De altfel, putem spune că noţiunea de "Mântuitor" (gr. soter) redă şi termenul ebraic go'el, "răscumpărător", nu numai pe cel de "izbăvitor" (moşia').

Textul ebraic vorbeşte despre răscumpărător ca fiind "viu" (ebr. hai), dar cel grecesc aduce o precizare foarte interesantă: "veşnic" (gr. aenaos). Prin aceasta, se depăşeşte nivelul uman, veşnicia fiind un atribut dumnezeiesc şi transformând discursul lui Iov într-o mărturisire a încrederii ("eu ştiu") în izbăvirea adusă de Dumnezeu Însuşi. Răscumpărarea lui Iov din starea de boală şi părăsire îi aparţine lui Dumnezeu, Care îl face părtaş pe om la viaţa veşnică.

Pulberea pământului

Continuarea textului grecesc păstrează însă răscumpărarea divină în planul strict al existenţei umane. Iov aşteaptă ca izbăvirea să-i vină în această viaţă, "pe pământ", ca răsplată a răbdării cu care a îndurat încercările venite din partea lui Dumnezeu ("de la Domnul mi se împlinesc acestea").

De data aceasta, textul ebraic aduce un plus teologic: "La urmă peste pulberea (pământului) se va ridica". Nu pielea, adică trupul lui Iov, este ridicată din pulbere, ci Răscumpărătorul însuşi "se va ridica". Verbul "a se ridica", "a se scula" trimite la imaginea iniţierii unei acţiuni, ca în Psalmul 3:7 în care orantul Îi cere lui Dumnezeu să intervină: "Scoală, Doamne, mântuieşte­mă, Dumnezeul meu, că Tu ai bătut pe toţi cei ce mă vrăjmăşesc în deşert; dinţii păcătoşilor ai zdrobit". "A se scula" (ebr. qum) apare aici în paralel cu "a mântui" (ebr. hoşia'), în contextul biruinţei asupra vrăjmaşilor. În sens duhovnicesc, vrăjmaşul este chiar moartea, pe care Hristos îl învinge prin Înviere, "ridicarea" din morţi.

În Romani 4:24, Dumnezeu Tatăl este "Cel ce a înviat (literalmente "Cel ce a ridicat (egeirenta) din morţi pe Iisus, Domnul nostru", iar în 1 Corinteni 6:14 se spune: "Iar Dumnezeu, Care a înviat (lit. a ridicat) pe Domnul, ne va învia (lit. "ne va ridica") şi pe noi prin puterea Sa". Grecescul egeiro menţine dinamismul verbului ebraic qum. Sensul învierii este de altfel întărit de prezenţa "pulberii", din care Dumnezeu îl crease pe Adam (Facere 2:7) şi în care omul se întoarce (Facere 3:19; Biblia Sinodală redă: "Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce", deşi nu despre pământ este vorba, ci de "pulbere"). Pulberea rămâne aşadar materia din care omul este făcut şi în care se întoarce, încât Avraam în Facere 18:27 exclamă: "Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă". Pulberea devine simbol al materiei lipsite de viaţă, iar ridicarea peste pulbere reprezintă învierea din moarte.

Vederea lui Dumnezeu

Textul masoretic mai are însă o caracteristică interesantă: "(afară) din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu". Cuvânt cu cuvânt pasajul spune: "din trupul meu", ceea ce ar putea fi interpretat în două moduri. Pe de o parte, Iov îşi mărturiseşte convingerea că Îl poate vedea pe Dumnezeu "din trupul său", adică prin ochii trupeşti, în această viaţă. Această variantă se sprijină pe teofania de la finalul cărţii Iov, când Dumnezeu Se manifestă vizibil şi când Iov îşi constată nimicnicia: "Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă" (Iov 42:5-6). Pe de altă parte, a doua variantă de interpretare este cea oferită chiar de traducerea Bibliei Sinodale: "Afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu", prin aceasta afirmându-se capacitatea omului de a se împărtăşi de vederea duhovnicească abia după moarte, "afară din trup". Implicit, răspunsul lui Iov funcţionează şi ca o mărturisire a nemuririi, omul păstrându-şi aptitudinile fireşti, ca de exemplu vederea, şi după trecerea în lumea de dincolo.

Cred însă că între cele două variante ar trebui preferată prima. Deşi nedeplin, omul este capabil să se învrednicească de gustarea Împărăţiei cereşti încă din viaţa aceasta, ca arvună a deplinătăţii pe care o poate experia doar dincolo. De altfel, aşa cum am observat, chiar textul biblic sprijină această variantă.

Textul nostru reprezintă aşadar nu doar o sugerare a Învierii Mântuitorului, numit Răscumpărătorul, nu doar o mărturisire a adevăratei răscumpărări care vine doar de la un Izbăvitor "veşnic", ci şi afirmarea posibilităţii vederii duhovniceşti a lui Dumnezeu în această viaţă. Dincolo de atenţionarea imposibilităţii vederii lui Dumnezeu (cf. Ieşire 33:20), textul biblic recurge la antinomia vorbirii "faţă către faţă" cu Dumnezeu (Ieşire 33:11), pe care am discutat-o şi cu altă ocazie.

Vederea lui Dumnezeu este aici apropiată chiar de darul profetic, pentru că se foloseşte acelaşi termen (ebr. haza) care apare de exemplu la începutul cărţii lui Isaia: "vedenia (ebr. hazon) lui Isaia". Prin terminologia aleasă se sugerează că vederea lui Dumnezeu, chiar dacă se întâmplă "din trup", nu se realizează cu ochii trupeşti, ci rămâne o vedere profetică, duhovnicească.