Rut moabiteanca

În micul roman al lui Rut, moabiteanca cea credincioasă care a plecat împreună cu soacra ei, Noemina, şi s-a convertit, finalul cărţii atrage atenţia asupra marii personalităţi care va descinde din aceasta. Când în urma căsătoriei de levirat cu Boaz i se naşte un fiu, textul spune că "i s-a pus numele Obed. Acesta este părintele lui Iesei, tatăl lui David".

Firul povestirii decurge foarte precis. Din cauza foametei, o familie din Betleem se refugiază în câmpiile Moabului, unde cei doi fii, Mahlon şi Chilion, se căsătoresc cu moabitence. Capul familiei însă moare, ceea ce se întâmplă după câţiva ani şi cu cei doi fii. Soacra, Noemina (ebr. Noâomi), rămâne singură cu nurorile. După insistenţe emoţionale, una dintre nurori acceptă să se întoarcă la casa tatălui ei, dar cealaltă moabiteancă, Rut, nu doreşte să o părăsească pe Noemina, infirmând profilul tradiţional al "soacrei" din perspectiva nurorii! De altfel, Rut mărturiseşte chiar o convertire, unul dintre puţinele cazuri de acest tip în Vechiul Testament: "Căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu" (Rut 1:16).

După diverse peripeţii, cărora rezumatul meu le-ar răpi farmecul narativ ca unui film bun povestit pe scurt, Rut se căsătoreşte cu o rudă a familiei din Betleem, Boaz, iar fiul lor, Obed, va deveni bunicul lui David. Altfel spus, moabiteanca Rut este chiar stră-străbunica regelui David. Ce ar fi atât de spectaculos?

Problema originii lui David

Păi, David este în Istoria deuteronomistă principalul personaj, simbol al fidelităţii faţă de Dumnezeu (cf. 3 Regi 11:6.33). Când regatul se rupe în două, la moartea lui Solomon, în viziunea teologiei deuteronomiste, meritul lui David este cel care face ca Iahve să păstreze pentru urmaşii săi o seminţie - "Şi nu tot regatul îl voi rupe: o seminţie o voi da fiului tău, pentru David, robul Meu, şi pentru Ierusalimul pe care l-am ales" (3 Regi11:13).

Dacă însă David se poartă "cu vrednicie, cu dreptate şi cu inimă curată" (3 Regi 3:6), dacă este un model al stăruinţei şi chiar al pocăinţei, gândindu-ne la derapajele sale pe care în final le remediază (de ex. episodul cu Batşeba şi moartea lui Urie), totuşi chiar originea lui ridică mari semne de întrebare din punctul de vedere al teologiei deuteronomiste. Istoria deuteronomistă luase ca fundament legea Deuteronomului, dar în Deuteronom 23:3 moabitul şi amonitul nu pot intra în obştea Domnului (ebr. qehal Yahwe). Deuteronom 23:1-8 şi regulile de stabilire a limitelor pentru obştea Domnului nu înseamnă, dar implică în mod cert problema căsătoriei (cf. Jeffrey H. Tigay, Deuteronomy, The JPS Torah Commentary, The Jewish Publication Society, Philadelphia, 1996, p. 479).

Jacob Milgrom crede că în spatele interdicţiei din Deuteronom se ascunde o polemică a regatului nordic îndreptat împotriva dinastiei lui David, pentru că David era descendent dintr-o moabiteancă (Rut 4:18-22), iar Roboam, primul rege din sud, este fiul unei femei amonite, Naama (3 Regi 14:31). Moabiţii şi amoniţii erau urmaşii unei uniri incestuoase (Facere 19:30-38), fiind asimilaţi de aceea cu bastardul (mamzer) din Deuteronom 23:2 (Biblia sinodală: "fiul femeii desfrânate", în spiritul Septuagintei; dar în ebraică mamzer ar desemna descendentul unei căsătorii mixte) (cf. Jacob Milgrom, "Religious Conversion and the Revolt Model for the Formation of Israel", JBL 101 (1982), nr. 2, p. 174).

E adevărat că plecând de la faptul că în Deuteronom se vorbeşte de bărbaţi moabiţi şi amoniţi, nu de femei, în Mişna (m.Yebamot 8:3 I) se caută tacit exonerarea lui David: "Bărbaţii amoniţi şi moabiţi sunt sub interdicţie şi interdicţia îi priveşte veşnic. Dar femeile lor sunt lăsate să intre" (Jacob Neusner, The Mishnah, Yale Univ. Press, New Haven / London, 1988, p. 355). Dar în comentariile ulterioare, rabinii au fost conştienţi de această mare problemă a prezenţei moabitencei Rut în genealogia regelui David. În Talmudul babilonian (b. Yebamot 77a) scrie: "Raba a făcut următoarea precizare: Ce însemna "rupt-ai legăturile mele" (Psalmul 115:7, în ebraică 116:16). David a spus către Cel Sfânt - binecuvântat fie El -: "O, Stăpâne al lumii! Două legături mă strângeau şi tu le-ai rupt: Rut moabiteanca şi Naama amonita" (cf. J. Milgrom, p. 174, n. 21).

S-ar înţelege deci că includerea lui Rut în genealogie este un păcat, dar că Dumnezeu l-a iertat pe David şi întreaga lui dinastie. Primirea străinilor înseamnă deci o excepţie, făcută prin pronia lui Dumnezeu.

Segregaţionism vs universalism

În orice caz, textul prohibitiv din Deuteronom 23 a jucat un mare rol exegetic în direcţia accentuării tendinţelor izolaţioniste ale comunităţii ebraice în perioada postexilică. Neemia aplică reforma sa socială, impunerea divorţului de femeile străine, aşdodiene, amonite şi moabite din Neemia 13:23-27, invocând în 13:1-3 textul deuteronomic, mai ales că printre vrăjmaşii lui Neemia se numărau Tobie amonitul şi alţi amoniţi (cf. Neemia 4:3.7). Utilizarea textului din Deuteronom 23 se vede şi în Plângeri 1:10, de data aceasta în rândul celor excluşi din obştea Domnului intrând implicit şi babilonienii, care au distrus Templul, nu doar moabiţii şi amoniţii. În fine, impactul restrictiv al textului din Deuteronom se vede şi în Qumran, 4QFlorilegium (4Q174), arătând că în Templul curat din eshaton nu-şi au locul nici amonitul, nici moabitul, nici bastardul (mamzer-ul), dar nici orice alt străin (ebr. ben nekhar) (cf. Michael Fishbane, Biblical Interpretation in Ancient Israel, Clarendon Press, Oxford, 1988, pp. 126-129).

Totuşi, Biblia ebraică însăşi are texte care privesc includerea străinilor în comunitate ca ceva pozitiv. În perioada postexilică, Trito-Isaia proclamă: "Şi să nu zică cel de alt neam, care s-a alipit de Domnul: "Domnul mă va despărţi de poporul Său!" / ş…ţ Şi pentru străinii alipiţi de Domnul ca să slujească şi să iubească numele Domnului şi să fie slujitorii Săi, toţi câţi păzesc ziua de odihnă ca să nu fie pângărită şi stăruie în legământul Meu, / Pe aceştia îi voi aduce în muntele cel sfânt al Meu şi îi voi bucura în locaşul Meu de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu; căci templul Meu, locaş de rugăciune se va chema pentru toate popoarele!" (Isaia 56:3.6-7).

Aceasta arată că în perioada postexilică nu exista doar direcţia fundamentalistă reprezentată de Ezdra şi Neemia şi de celelte texte invocate de Fishbane. De altfel, Paolo Sacchi consideră că după 520 î.Hr. au existat divergenţe între antisegregaţionişti sau universalişti, pe de o parte, reprezentaţi de elitele sacerdotale sadochite care nu puteau deţine pământ şi care au intrat în contact cu neiudei pentru a-şi consolida puterea, şi segregaţionişti, pe de altă parte, adică proprietarii de pământ, care interpretează foarte rigid Legea doar pentru israeliţi (cf. Paolo Sacchi, The History of the Second Temple Period, T&T Clark, London, 2004, pp. 117-124). Cărţile Rut şi Iona ar sprijini tocmai curentul sadochit deschis către universalism, în opoziţie cu interpretarea strâmtă, izolaţionistă (Sacchi, pp. 121-122).

Pentru Noul Testament, cazul moabitencei Rut rămâne crucial, ea fiind inclusă în genealogia Mântuitorului Hristos (Matei 1:5), ceea ce arată că în creştinism deschiderea către convertirea neamurilor şi includerea străinilor în obştea Domnului, care erau încă discutate polemic în perioada postexilică, sunt acum pe deplin asimilate. Deuteronom 23 este interpretat de către Părinţii Bisericii mai degrabă pe linia sa inclusivă, şi nu ca o interdicţie. Pentru că de exemplu v. 7 permite egipteanului să fie primit în obşte ("să nu-ţi fie scârbă de egiptean, că ai fost străin în pământul lui"), Clement Alexandrinul îl identifică pe egiptean la modul general cu "cel de alt neam şi cu orice om din lume", subliniind universalitatea Evangheliei (cf. Stromate, 2:18:88:2, în: Scrieri. Partea a doua, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 157).