„Să postim un post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu”

Creştinii ortodocşi intră astăzi în binecuvântata perioadă a postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, un timp sfânt şi o acţiune de curăţire a sufletului prin pocăinţă, rugăciune şi abţinerea de la alimente de origine animală, în vederea dobândirii harului lui Dumnezeu. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au avut un rol major în predicarea Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos în lume. De aceea, Biserica a rânduit ca prăznuirea lor să fie precedată de o perioadă de pregătire a noastră prin post şi rugăciune, adică printr-o exercitare în virtute, căci Dumnezeu îl iubeşte pe omul virtuos care posteşte.

Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel datează din primele veacuri ale creştinismului, despre vechimea acestuia vorbindu-ne Constituţiile Apostolice în secolul al IV-lea. Mai târziu, Sfântul Atanasie cel Mare şi Teodoret de Cir amintesc de practicarea acestui post, în special în mediile monahale, numindu-l Postul Cincizecimii. În lucrarea „Despre Post” a Sfântului Vasile cel Mare, suntem îndemnaţi să nu ne mâhnim atunci când postim, ci să fim veseli în zilele de post, aşa cum se cuvine sfinţilor, „fiindcă cel trist nu primește cunună, iar cel care suspină nu biruie. E o nebunie să nu te bucuri de sănătatea sufletului și să te mâhnești de schimbarea mâncărurilor, lăsând să se înțe­leagă că îți face mai multă plăcere bucuria stomacului decât purtarea de grijă a sufletului”. Pentru că nu am postit dintru început am fost alungaţi din Rai. De aceea, marele părinte capadocian ne îndeamnă să postim, ca să ne reîntoarcem în raiul desfătării. Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, postul are „aceeaşi vârstă ca şi omenirea, căci el a fost instituit în paradis”¹.

În Vechiul Testament, hrana vegetală, care este specifică postului, era la început drept cea mai firească mâncare pe care Dumnezeu i-a rânduit-o omului: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Facere 1, 29). Abia după potopul din timpul lui Noe omului i-a fost îngăduit să mănânce carne. Postul în Vechiul Legământ marca în general perioade de umilinţă şi de rugăciune, având de cele mai multe ori scopuri interesante ca: obţinerea ploilor din partea lui Dumnezeu, împăcarea mâniei lui Dumnezeu etc. După eliberarea poporului evreu din robia egipteană, în special fariseii posteau de două ori pe săptămână: joia, în amintirea urcării lui Moise pe Muntele Sinai, când a primit cele Zece Porunci, şi lunea, în amintirea coborârii sale de pe acest munte.

În cazul fariseilor, ei nu se mulţumeau să postească numai pentru a arăta că sunt supuşi Domnului şi că prin postire îşi exprimă întristarea adâncă pentru păcatele făcute, ci pentru a arăta lumii că sunt deosebit de evlavioşi. Totuşi, putem vorbi în Vechiul Testament şi de un post făcut cu inimă curată, în vederea primirii Revelaţiei, căci însuşi Moise, înainte de a primi Poruncile, a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pe Muntele Sinai, fără a mânca sau a bea. „Moise a stat acolo la Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi nici pâine n-a mâncat, nici apă n-a băut. Şi a scris Moise pe table cuvintele legământului: cele zece porunci” (Ieşirea 34, 28). De asemenea, Daniel a postit înainte de viziunile sale. „Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă” (Daniel 9, 3); sau „În vremea aceea, eu, Daniel, am petrecut trei săptămâni de zile în jale” (Daniel 10, 2). Aici, termenul jale trebuie asociat cu postul.

În Noul Testament postul capătă o altă dimensiune, şi anume aceea de slujire adusă lui Dumnezeu. Postul este acum simbolul şi semnul convertirii sau al întoarcerii omului la Dumnezeu, proces spiritual care are loc în ascuns. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie, ca un nou Moise, înainte de începerea lucrării Sale publice (Luca 4, 1-2) şi ne-a învăţat cu privire la felul ţinerii postului (Matei 6, 16-18). Dacă însă în Vechiul Testament Moise, mijlocitorul legământului, a postit pentru a primi Revelaţia din partea Domnului Dumnezeu, în Noul Testament Iisus Hristos este El Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu care Se revelează pe Sine lumii, desăvârşind astfel Revelaţia lui Dumnezeu.

Perioada postului în care am intrat este una a luptei duhovniceşti, ce trebuie legată de rugăciune neîncetată şi pocăinţă sinceră. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare spunea că pocăinţa fără post este nelucrătoare, iar postul fără fapte bune este mort. „Căci nu este de ajuns abţinerea de la anumite mâncăruri pentru un post vrednic de laudă, ci să postim un post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu. Un post adevărat înseamnă îndepărtarea de rău, înfrânarea limbii, abţinerea de la mânie, îndepărtarea de pofte, de clevetire, de minciună, de jurământ strâmb. Lipsa acestora înseamnă un post bun.”²

NOTE

  ¹ Pr. prof. dr. Viorel Ioniţă, Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe: documente pregătitoare, Editura BASILICA, Bucureşti, 2016, p. 152

  ² Ibidem, p. 155.