Sănătatea şi viaţa în Hristos

În orice timpuri, dar mai ales în vremuri de criză, problema sănătăţii este prezentă şi dezbătută la toate nivelurile societăţii, de la politicienii dornici să mai câştige un vot până la cetăţeanul de rând care aleargă după o "compensată" din farmacie în farmacie. Boala este omniprezentă şi universal nedorită. Nimeni nu vrea să sufere, nimeni nu vrea să moară. Nici Dumnezeu nu doreşte suferinţa şi moartea, deşi acest lucru nu este totdeauna evident observatorului secularizat, rupt de realitatea divină, care abia aşteaptă să găsească un proverbial ţap ispăşitor.

Pentru creştinul ancorat în trăirea credinţei, boala poate constitui o ocazie unică de stimulare a virtuţilor creştine: credinţa, nădejdea, dragostea, răbdarea. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma în acest sens: "Sunt iarăşi alte rele, dar mai bine spus, nu sunt rele, ci se numesc rele: (…) boala şi toate cele asemenea. Acestea nu sunt rele (…) că dacă ar fi rele, n-ar fi pricinile binelui nostru. Nu ne-ar potoli mândria, nu ne-ar curma trândăvia, nu ne-ar îmboldi spre râvnă, nu ne-ar face mai cu luare aminte". Suferinţa atinge aceste valenţe spiritual-formatoare atunci când este acceptată de om ca jertfă personală unită cu Jertfa lui Hristos. Boala nu mai este percepută atunci ca pedeapsă pentru păcat, ci ca un mijloc de întoarcere spre Dumnezeu.

Omul contemporan însă, trăind într-o societate bazată în ge-neral pe confort şi lipsă de griji, nu mai vede rostul suferinţei pământeşti. Dacă este atins de o boală, el se revoltă imediat: "De ce eu, Doamne, de ce tocmai eu, şi nu celălalt?". El nu mai caută răspunsul înăuntrul lui, cum ar fi normal, ci încearcă să-i atribuie o cauză exterioară sieşi. Sf. Nicolae al Zitsei (Velimirovi-ci) observa cu fineţe: "În nebunia şi mânia sa, el (omul) va arăta cu degetul spre fiecare fiinţă de pe pământ şi din cer, ca fiind responsabilă pentru suferinţa sa, înainte de a arăta cu degetul spre sine - singurul responsabil pentru suferinţa sa în chip adevărat."

Însă nu Dumnezeu este cel care aduce suferinţa, boala şi moartea, acestea sunt consecinţe ale căderii omului din har prin păcatul propriu. Dumnezeu, din contră, iartă şi tămăduieşte: "Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare; Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!" (Is. 38:16-17).

Omul depărtat de Dumnezeu nu mai are capacitatea de a percepe această diferenţă de sursă pentru că vederea duhovnicească i-a fost înceţoşată de păcat, nemaivăzând adevărul decât prin ghicitură (1 Cor. 13:12). Omul este bolnav, dar, neştiind de ce, aruncă vina pe oricine altcineva decât pe el însuşi.

Vindecarea lumii prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos readuce omul în starea de sănătate firească a omului înainte de cădere, însă, ca şi în Rai, sănătatea adusă de Hristos este doar potenţial câştigată. Omul dobân-deşte şi menţine această stare de sănătate numai rămânând statornic pe calea mântuirii. "Căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii" (Rom. 8:2).

Adevărata sănătate este dependentă de starea sufletească a omului. De aceea Iisus îl avertizează pe slăbănogul de curând vindecat în templu, "Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău" (In. 5:14). Deşi omul este curăţit şi înnoit prin Botez, dacă continuă să păcătuiască, această stare se poate pierde. Singura metodă pentru menţinerea ei este păstrarea într-o stare de puritate trupească şi sufletească cât mai adâncă pentru a putea participa cu vrednicie la viaţa adevărată în Hristos. "Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este. Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi păcatul este nelegiuirea" (1 In. 3:3-4). Sigur că această stare de puritate este relativă, pentru că nici sfinţii nu ating desăvârşirea, singurul fără de păcat fiind Iisus Hristos, dar străduinţa de a te păstra fără păcat este ea însăşi cale spre mântuire pentru că deschide sufletul căutătorului de Dumnezeu spre harul dumnezeiesc care iartă, împlineşte şi tămăduieşte.

Când devine sănătatea un risc pentru mântuire?

Dobândirea acestui har se face prin Sfintele Taine. Biserica este spitalul în care cel bolnav prin păcat poate să-şi primească iertarea păcatelor şi de aici restabilirea sănătăţii, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Slujbele Bisericii, în special Sfântul Maslu, accentuează acest lucru, cerând de la Dumnezeu o înnoire a omului întreg cu trup şi suflet: "Aşa Stăpâne Doamne, ascultă-mă pe mine păcătosul în ceasul acesta pentru robul Tău acesta. Treci cu vederea, ca un Dumnezeu, Care nu ţii minte răul, toate păcatele lui. Izbăveşte-l pe el de chinul cel de veci. Gura lui o umple de lauda Ta. Buzele lui le deschide spre slăvirea numelui Tău. Mâinile lui le întinde spre lucrarea poruncilor Tale. Picioarele lui îndreptează-le spre vestirea Evangheliei Tale. Toate mădularele şi gândirea lui întăreşte-le cu harul Tău." Omul în care s-a restabilit ordinea firească a lucrurilor prin acceptarea şi lucrarea harului se poate numi cu adevărat sănătos, iar omul sănătos îi urmează lui Hristos, aducându-i dreapta şi cuvenita slăvire.

Sănătatea trupească capătă însă adevărata ei valoare numai când este bine folosită, pentru mântuire. Degeaba avem sănătate dacă o folosim pentru păcat. A ne dori un trup puternic şi viguros pentru a ne fi pricină de sminteală şi desfrânare este contraproductiv duhovniceşte. "Sănătatea, spunea J.C. Larchet, constituie chiar un rău dacă ea contribuie să-l facă pe om indiferent faţă de mântuirea sa, dacă-l ţine departe de Dumnezeu, dându-i impresia iluzorie că-şi este suficient lui însuşi, şi îl situează într-o falsă simţire de bunăstare, conferindu-i acea putere după trup, în locul slăbiciunii în care Dumnezeu se descoperă (cf. Cor. 12:9)."

Aceasta este una din ispitele medicinei moderne, care pe lângă valenţele sale pozitive poate la fel de bine crea omului falsa impresie că banii şi tehnologia pot cumpăra fericirea şi nemurirea, în afară de Dumnezeu. Greşita utilizare a unor astfel de mijloace alimentează dorinţa omului de a merge dincolo de sănătate, de a se îmbunătăţi dincolo de normalitatea creaţiei, impunându-şi idealuri tot mai greu de atins prin operaţii estetice, medicamente de schimbare a personalităţii.

Sfinţii Părinţi numesc această patimă filavtie, sau iubirea trupească de sine, şi o consideră drept sursă a celorlalte patimi. "Din ea se nasc, spunea Sf. Maxim Mărturisitorul, cele trei gânduri pătimaşe: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. Căci acestea îşi au prilejul din aşa-zisa trebuinţă neapărată a trupului. Din ele se naşte toată lista patimilor." Căutarea cu orice preţ a sănătăţii poate deveni astfel ea însăşi pricină de păcat, pierzându-şi astfel valoarea reparatorie, transformându-se din mijloc spre mântuire în prilej de cădere.

Nu putem concepe vindecarea şi sănătatea completă fără a trăi o viaţă în Hristos, fără a ne aminti că, primind rănile de pe Cruce, Acesta a vindecat toate bolile noastre, arătându-se singurul Doctor al trupurilor şi sufletelor noastre. Numai prin iertarea păcatelor şi curăţirea sufletului se poate dobândi şi menţine adevărata sănătate trupească şi sufletească a omului întreg, restabilit în relaţia sa cu Dumnezeu. "Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, a zis slăbănogului: Ţie îţi zic: Scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa ta" (Lc. 5:24).