Sensul eshatologic al Învierii

Ne-am obișnuit atât de mult să asociem cuvântul înviere cu realitatea sărbătorii, încât adesea trecem cu vederea sensul cel mai profund al acestui termen, care definește Creș­ti­nismul prin excelență. Înlocuim chiar numele sărbătorii și preferăm să spunem Paști în loc de Înviere. La prima vedere, acestea sunt două noțiuni echivalente; totuși, Paștile nu acoperă întru totul sensul Învierii, aceasta pentru că termenul veterotestamentar Paști (trecere) nu presupunea și Învierea. De aceea, Sfântul Grigorie Teologul, în Cuvântarea la Paști, zice: „Paştile Legii, îndrăznesc s-o spun, a fost cel mai întunecat tip al tipului Învierii”. Învierea deschide epoca Bisericii lui Hristos și trimite direct la transfigurarea eshatologică a omului și a lumii.

 Consider că această insesizabilă minimalizare a evenimentului Învierii se datorează delăsării vigilen­ței minții noastre care, după asceza Postului Mare, începe să piardă din vedere faptul că praznicul, fie el chiar și al Învierii, este un simbol în care totdeauna se întâlnesc două realități: creată și necreată. Însă, fără trimiterea la realitatea dumnezeiască, necreată, orice eveniment al ordinii create din lumea aceasta, oricât de fastuos ar fi el, se consumă, se epuizează în semnificațiile sale finite și piere.

Semnificația cea mai adâncă a cuvântului înviere se identifică totdeauna cu învierea morților și locuirea pentru veșnicie împreună cu Hristos într-un spațiu transfigurat, care este Împărăția lui Dumnezeu. Iar această Împărăție are caracteristici care nu pot fi descrise după categoriile acestei lumi sau prin capacitățile naturale ale minții omenești, cel puțin așa spune Apostolul Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer (cf. 2 Cor. 12, 1-4).

Am spus că învierea este o realitate specifică Bisericii, întrucât aceasta nu mai este întâlnită nicăieri, în nici o altă religie, tradiție sau sistem filosofic, de când există neamul omenesc. Spre pildă, totdea­u­na m-a impresionat tânguirea lui Iacov, la auzul pierderii iubitului său fiu, Iosif, când a rostit aceste cuvinte: „Plângând, mă voi pogorî în Șeol (locuința morților), la fiul meu!” (Fac. 37, 35). Să nu uităm, este vorba de Patriarhul Iacov, pildă de făptuire și contemplație în vremea sa, după cum tâlcuiește Sfântul Andrei Criteanul în Canonul său!

Mitologia greacă, de asemenea, cunoaște după această viață doar zona subpământeană a întunericului. Cei mai buni dintre înțe­lepții greci iau calea spre infern. Părintele poeților, Homer, cântă tragicul destin al omului, atunci când povestește cum pe simbolul înțelepciunii antice, pe Tiresias, „prorocul orb şi-ntreg la minte”, eroul Ulise îl află în lumea umbrelor, în Hades (cf. Odiseea, cântul XI)

La fel, lumea necreștină din zona Orientului nu a cunoscut decât niște vagi intuiții cu privire la înviere, de vreme ce nu poseda vreun termen apropiat ca sens, ci doar cinstea ritmurile nașterii și ale renașterii. Se pot întâlni în acest areal cultural doar imagini cu revenirea periodică la viață a unui zeu al fertilității, cuprinse în diverse ritualuri religioase, care au consacrat astfel de practici, imitând ciclurile repetitive ale naturii.

Nici filosofia idealistă, din orice vreme, nu s-a putut ridica decât la emiterea unor aspirații simpliste și pesimiste, precum reunirea panteistă a sufletului, după moarte, cu Unul sau Principiul, sau oricare alt nume ar purta Absolutul impersonal din care curg toate și în care se reîntorc toate. Aceasta este viziunea comună despre destinul omului, începând de la Platon la romantici și până la cei mai recenți filosofi idea­liști contemporani.

Nimic din toate acestea nu arată vreo nădejde spre înviere, nimic nu ia în calcul posibilitatea unei învieri cu trupul, de aceea, niciunde în vreo tradiție din afara Bisericii nu este pomenit cuvântul înviere, întrucât nu ar fi avut la ce realitate să se raporteze. Despre înviere, în sensul propriu al cuvântului, nu se va ­putea vorbi decât după Întruparea Fiului lui Dumnezeu și Învierea Sa, pentru totdeauna.

Termenul înviere nu apare decât în Noul Testament, iar în cuprinsul acestuia numai de opt ori - poate nu întâmplător, de vreme ce în tradiția Bisericii cifra opt este simbolul veșniciei -, anume doar când vorbește Iisus în Evanghelii sau în Apocalipsă (20, 5-6), atunci când Sfântul Ioan Teologul se afla sub inspirația directă a lui Hristos Cel înviat. Este de altfel simptomatic faptul că, vestind Învierea lui Hristos, îngerul, care le întâmpină pe femeile mironosițe la mormântul gol, li se adresează folosind verbul „s-a ridicat/s-a sculat” din morți (cf. Mat. 28, 6; Mc. 16, 6; Lc. 24, 6); ceea ce ne arată încă o dată faptul că mentalitatea veterotestamentară, care dominase mentalul uman până în acel moment, nu numai că nu avea noțiunea de înviere, dar nici măcar nu o putea concepe, nu și-o putea reprezenta.

Învierea a devenit termenul-cheie al teologiei ulterioare a Bisericii în care au excelat Sfinții Părinți. În teologia creștină, de-acum totul se raportează la Înviere, întrucât ­ea este sensul ultim al existen­ței omului și, mai ales, este un sens care depășește această lume, este un sens transcendent, singurul care poate ostoi dorul de veșnicie al sufletului omenesc. Iar fără deținerea acestui sens orice act pământesc, fie chiar și un praxis religios, este sortit morții. Și putem evoca aici o frază emblematică a Sfântului Grigorie Teologul ce rezumă, probabil, întreaga teologie ortodoxă:

„Astăzi este mântuirea lumii, atât a celei văzute, cât şi a celei nevăzute. Hristos a înviat din morţi, înviaţi împreună cu El; Hristos iarăşi S-a întors în cele ale Sale, întoarceţi-vă şi voi; Hristos din mormânt S-a liberat, liberaţi-vă şi voi din legăturile păcatului. Porţile iadului sunt zdrobite, şi moartea desfiinţată, şi vechiul Adam este lepădat iar cel nou este plinit, o făptură nouă de este în Hristos, şi voi înnoiţi-vă!”

Dimpotrivă, neputința de a în­țelege Învierea ca realitate eshatologică a creat, chiar și în unele forme eterodoxe de Creștinism, acea nefericită denaturarea a Împărăției lui Dumnezeu care constă în aștep­tarea hiliastă a unei fericiri, plasate în cadrul finit și coruptibil al unei împărății pământești. Însă această viziune este anulată de Crezul niceo-constantinopolitan care a consemnat fără echivoc: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vină”.

Amintim că în cartea Apocalipsei (6, 10) există o imagine în care sufletele mucenicilor, aflate în cer sub jertfelnicul lui Dumnezeu, strigă cu glas mare: „Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?” S-ar părea că aceștia cer răzbunare pentru uciderea lor. Dar este oare cu putință ca mucenicii, care au suferit de bunăvoie pentru Hristos și se află în raiul ceresc, să ceară acum răzbunare? Sfântul Andrei al Cezareei comentează acest verset important și scrie: „Aceasta se pare că cer sfinții: sfârșitul lumii - adică învierea morților -, de aceea și sunt rânduiți să aibă răbdare până ajung la sfârșit și ceilalți frați ai lor”. Prin urmare, sfinții mucenici nu așteaptă altceva decât învierea universală și reunirea sufletului lor cu trupul, întrucât dreptatea, în viziunea Bisericii, nu este vreo formă omenească de corectitudine, ci virtutea deplină, fericirea. Astfel, sfinții mucenici ne arată limpede că fericirea desăvâr­șită aparține doar omului întreg, trup și suflet, după învierea morți­lor, în Împărăția lui Dumnezeu.

Prin urmare, evitarea experierii realității adânci a învierii indică nu doar o atitudine superficială în cercetarea sensurilor cuprinse în acest cuvânt unic, ci și o cutremurare a conștiinței, o frică legată oarecum firesc de ceasul Judecății Universale. În vreme ce trăirea sensului eshatologic al Învierii arată nădejdea și așteptarea învierii morților de la sfârșitul Istoriei și întâlnirea cu Hristos Judecătorul, oricât de înfricoșat ar fi acest moment. Pentru că fără acest ceas al învierii universale, al Judecății și al veșnicei Împărății a lui Dumnezeu viața omului și întreaga Istorie nu ar avea nici o noimă.