Prăznuirea Sfântului Grigorie Palama se face atât în data de 14 noiembrie, ziua mutării sale de la cele trecătoare la viața cea veșnică, dar și în Duminica a 2-a a Postului Mare. Este cunoscut că din tradiția tesaloniceană, prăznuirea mare a sfântului a rămas cea din Postul Sfintelor Paști, făcându-se amintire de faptele sale minunate, de trăirea sa ascetică, de învățătura sa plină de Duhul Sfânt, de mărturisirea credinței celei adevărate și de triumful Ortodoxiei în vremuri de tulburare generate de raționalismul și scolastica apuseană, dar și de văzător al tainelor celor dumnezeiești. Toate acestea ne sunt puse înainte în această a doua duminică a postului ca un îndemn la asceză pentru a ne înfrupta din roadele rugăciunii curate întocmai precum cel prăznuit.
Încă din anul 1368, odată cu canonizarea Sfântului Grigorie Palama, Duminica a 2-a din Sfântul și Marele Post al Slăvitei Învieri a Domnului a fost închinată marelui ierarh al Tesalonicului, care pentru apologia darului rugăciunii neîncetate și al vederii luminii necreate a fost numit Noul Hrisostom și Taumaturgul după cum reiese dintr-o veche inscripție ce se regăsește deasupra unei fresce, ce este datată la scurt timp după trecerea sa din vremelnicie la veșnicie, reprezentată pe bătrânele ziduri ale împărăteștii Mănăstiri Vatoped din Sfântul Munte al Atonului.
Marele Grigorie al Tesalonicului s-a născut în anul 1296, în Constantinopol, fiind fiul mult-evlaviosului demnitar Constantin Palama și al Kalloniei. Constantin, membru al Senatului și consilier al împăratului Andronic al II-lea, iar mai târziu pedagog și dascăl al lui Andronic al III-lea. A crescut într-o familie de sfinți, cei cinci copii - Grigorie, Teodosie, Macarie, Epiharis și Teodota - dimpreună cu Constanțiu monahul, tatăl lor, și Kalloni, mama lor, au dus o viață asemănătoare familiei Sfântului Vasile cel Mare, care a dat tot atâția sfinți Bisericii.
Intrând încă de mic în tovărășie cu călugării aghioriți care veneau în Constantinopol și erau găzduiți în casa familiei Palama, Sfântul Grigorie, cel inițiat în tainele rugăciunii de tatăl său, Constantin apocrisiarhul, monahul Constanțiu de mai târziu, ajunge să îmbrățișeze viața monahală în Muntele Athos la Mănăstirea Vatoped, ucenicind aproape doi ani pe lângă dumnezeiescul Nicodim, un călugăr isihast îmbunătățit de la care a învățat făptuirea ascetică și dorul după vederea lui Dumnezeu. După aproape doi ani de osteneală monahală în obștea Mănăstirii Vatoped este învrednicit de o cercetare dumnezeiască, după cum ne mărturisește aghiograful său, Sfântul Filothei Kokkinos, că într-o zi, pe când se afla în stare de rugăciune, întors spre sine și cu mintea la Dumnezeu, este cercetat de Sfântul Ioan Evanghelistul în persoana unui bătrân cuviincios și cinstit care, privindu-l pe Grigorie cu blândețe, i-a spus: „Am venit, fiule, trimis de Preasfânta Împărăteasă a tuturor, ca să te întreb pentru care pricină strigi neîncetat către Dumnezeu: «Luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul?», și a răspuns Grigorie: «Ce altceva trebuie să cer eu, cel pătimaș și plin de păcate, decât numai să fiu miluit și luminat, spre a afla și a face voia Lui cea sfântă?». Atunci i-a zis Evanghelistul: Stăpâna tuturor, prin mine, robul ei, îți zice: «Eu voiesc să îți fiu ajutătoare». Grigorie l-a întrebat iarăși: «Și unde are să îmi ajute Maica Domnului meu, în viața de acum sau în cea viitoare?». A răspuns Teologul: «Și în viața de acum, și în cea viitoare»” (Din Viața Sfântului Grigorie, p. 9), cu aceste cuvinte fiind mângâiat, nevoința la care s-a supus a fost mai mare, dorind neîncetat să ajungă la desăvârșire prin a scăpa cât mai deplin de pornirile pătimașe, încurajându-ne pe toți cei aflați în călătoria postului.
Rugător neîncetatv și dascăl al rugăciunii
Sfântul Grigorie Palama ne-a lăsat scris ceea ce el a trăit, a fost un teolog adevărat care a simțit teologia și nu a despărțit-o pe aceasta de vorbirea neîncetată cu Dumnezeu, rugăciunea în duh isihast. Inima gândirii teologice a Sfântului Grigorie Palama este primirea de către om a slavei celei dumnezeiești prin intermediul despătimirii și al rugăciunii isihaste „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Isihasmul pentru Sfântul Grigorie reprezenta scopul viețuirii pământești a omului, astfel poate ajunge omul la vederea slavei dumnezeiești pe care au văzut-o Sfinții Apostoli pe Muntele Tabor și Sfântul Arhidiacon Ștefan. Rugătorul adevărat care dorește să se bucure de roada rugăciunii trebuie mai întâi să intre pe drumul despătimirii, căci „cei ce se roagă cu mintea cu adevărat trebuie să fie nepătimași și să fi lepădat legătura cu lucrurile aflate la mijloc (între ei și Dumnezeu), căci numai așa pot ajunge la rugăciunea netulburată”.
Omorârea concupiscenței în vederea dobândirii desăvârșirii și a limpezirii ochilor minții pentru a-L vedea pe Dumnezeu este esențială, după cum putem înțelege din ceea ce Sfântul Grigorie Palama ne învață că „cei ce se adună în ei înșiși din cele din afară opresc lucrarea simțurilor care nu lucrează când lipsesc cele din afară, încât rămân înăuntru”, iar omul devine văzător și se apropie de Dumnezeu nu prin multa învățătură scolastică, „ci acela care s-a curățit prin virtute de patimi și s-a lipit, prin rugăciune stăruitoare și curată de Dumnezeu, ajungând prin ele la deplina încredințare și la gustarea bunătăților viitoare, încredințare și gustare pe care, cinstind-o cu numiri, după putință mai dumnezeiești, au numit-o arvună tainică”.
Un tropar din canonul sfântului ni-l înfățișează astfel: „Omorându-ți toată plăcerea trupului celui stricăcios, înțelepte, sihăstrește ți-ai înviat mișcările sufletului și l-ai făcut pe el organ dumnezeiesc al teologiei”. Din acest imn înțelegem că Sfântul Grigorie Palama a luptat prin asceză pentru a ajunge la curățirea sufletului și a trupului, totodată pentru a putea deveni un izvor al teologiei. El însuși ne învață că „este necesar să liniștim acele simțuri care sunt mișcate de cele din afară când ne întoarcem la cele din lăuntru”. Altfel spus, mișcările trupului (patimile) trebuie omorâte prin asceză pentru ca mintea să devină lucrătoare, atunci când este hrănită cu rugăciunea.
Apărător al învățăturii ortodoxe
Inspirându-ne din imnografia Duminicii a 2-a ce-i este dedicată, constatăm că teologia Sfântului Grigorie Palama sau Isihasmul Palamit, cum mai este recunoscută, este o recapitulare a teologiei părinților dinainte de el. Curentul isihast al veacului al XIV-lea este o revenire la duhul părinților capadocieni, avându-i exemplu pe Sfinții Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, cu care este asemănat în una din stihiri, și Ioan Hrisostom, care s-au nevoit, au mărturisit credința cea adevărată și au păstorit turma cea cuvântătoare pe drumul vederii mistice a lui Dumnezeu, din care au izvorât și dogmele cele dumnezeiești.
Prin asceză și rugăciune, Sfântul Grigorie s-a arătat „stâlpul credinței”, „laudă și sprijin prea mare ortodocșilor”, „sfințit înțelept cuvântător de Dumnezeu”, după cum ne este înfățișat de imnografia Triodului. El a ajuns să biruiască scolastica apuseană cu practica mistică pe care a iubit-o încă din copilărie și pe care și-a desăvârșit-o în Muntele Athos. Descoperirea adevărurilor dumnezeiești la care a ajuns marele între ierarhi nu se datorează decât vorbirii mistice cu Dumnezeu, care i s-a descoperit în duh și adevăr, astfel ajungând să mărturisească în fața ereticilor adevărul de credință.
Așa cum Învierea Domnului reprezintă triumful vieții celei veșnice asupra morții, prin învățătura cea insuflată de Duhul Sfânt ce s-a revărsat prin gura cea insuflată de focul darului, cinstitul lăcaș al Duhului, stâlpul Bisericii cel nemișcat, a triumfat Ortodoxia asupra rătăcirii venite din Apus, a lui Varlaam și a lui Achindin. Îndreptătorul Ortodoxiei, Grigorie se întoarce din surghiun în Cetatea Tesalonicului să-și păstorească poporul pentru care a fost hirotonit și, după cum mărturisește cel între sfinți Părintele nostru Filothei Kokkinos, ucenicul său și urmașul în scaunul mitropolitan al Tesalonicului, întoarcerea Sfântului Grigorie a fost celebrată întocmai ca o înviere a Ortodoxiei, astfel încât atunci când intră în Catedrala „Sfânta Sofia” din Tesalonic, Catedrala Mitropolitană a orașului, au fost lăsate „toate cântările obișnuite de la intrarea arhiereilor în biserică și, insuflați de la Dumnezeu, au cântat Ziua Învierii..., Să ne curățim simțirile..., Luminează-te, luminează-te..., și celelalte. Și minunea era că nu s-a aflat cine i-a sfătuit pe psalți să cânte asemenea tropare, nici cine a început cel dintâi cântarea aceasta”.
Astfel, rugăciunea este darul lui Dumnezeu pentru cei care lucrează la curățirea minții și a inimii prin multa osteneală, făcându-se candelă a luminii celei dumnezeiești.
