Sfântul Maxim Mărturisitorul - starea de bine și înfrânarea

În viața de zi cu zi, fiecare om trece prin stări diferite, fără a lua în considerare, aici, evidentele momente hotărâtoare, de mare intensitate, fie de bucurie, fie de tristețe. Chiar și în zilele „obiș­nuite” starea noastră oscilează: când spre momente de eferves­cență, când spre clipe de letargie și, în mod clar, ne-am dori ca acestea din urmă să fie cât mai rare. Același lucru are loc în viața duhovnicească, iar gestionarea optimă a dispoziției oscilante este o necesitate, indiferent de domeniul la care ne raportăm.

Modul în care fiecare răspunde perioadelor mai neplăcute, când starea de spirit și chiar tonusul fizic nu sunt în cea mai bună formă, este diferit. Totuși, de regulă, oamenii tind să apeleze la lucruri ce le aduc plăcere pentru a trece peste momentele în care nu se simt „în apele lor”: o băutură revigorantă, o mâncare gustoasă, o activitate distractivă sau, poate, chiar o polemică, în funcție de preferințe. Pe de altă parte, în ce privește plăcerile, găsim la Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) asemenea îndrumări: „Aproape tot păcatul se face de dragul plăcerii. Iar desfiinţarea lui se face prin reaua pătimire şi întristare, fie de bunăvoie, fie fără de voie, prin pocăinţă, sau prin vreo certare adusă de Providenţa dumnezeiască” sau „Cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşează pe sine mai presus de toată întristarea lumească” („Capete despre dragoste”, în Filocalia vol. 2). În lume, în general, plăcerile sunt socotite ca o cale de ieșire din întristare, iar confortul ceva de dorit, în vreme ce Sfântul Maxim afirmă contrariul: că reaua pătimire e de preferat, iar plăcerile, din contră, aduc întristarea. „Precum nopţile urmează zilelor şi iernile verilor, la fel şi întristările şi durerile urmează slavei deşarte şi plăcerii, fie în timpul de faţă, fie în cel viitor” („Capete despre dragoste”). Acest lucru se datorează, conform spuselor sfântului, faptului că plăcerea și durerea sunt unite în chip natural, în orice om, potrivit stării actuale, de după căderea din starea edenică. Așa cum găsim explicat în lucrarea „Răspunsuri către Talasie”, omul a fost creat cu o capacitate de plăcere a minții spre dorirea lui Dumnezeu, dar pe care a îndrep­tat-o, împotriva firii, spre cele materiale, finite și pieritoare, iar, în felul acesta, „datorită plăcerii potrivnice rațiunii care a pătruns în fire, a pătruns ca un antidot și durerea conformă cu rațiunea” („Răspunsuri...”, Întrebarea 61, în Filocalia vol. 3).

La auzul acestor învățături, omul neîmbisericit ar fi tentat să le desconsidere ca fiind vorbe călugărești învechite sau chiar aiureli, ținând cont de caracterul lor paradoxal. Este o tendință a omului contemporan, venită pe filiera curentului modernist, să considere că ceea ce este mai vechi este, automat, și perimat, în vreme ce lucrurile sau ideile mai recente sunt, prin însăși noutatea lor, de preferat celor dintâi. Pentru cei care nu se pot sustrage acestei paradigme, e nevoie să analizăm și păreri mai apropiate zilelor noastre.

Vremurile în care trăim sunt, în mare, unele ale prosperității și confortului. În ciuda multor probleme la nivel global, mai mulți oameni decât oricând în istorie au acces la hrană și condiții de salubritate rezonabile. Lucrul acesta ar însemna că starea de bine sufletească și fizică ar trebui și ea să crească proporțio­nal, dar ceea ce se observă în statistici este că mai mulți oameni ca niciodată, cu precădere în țările bogate, manifestă stări de depresie, anxietate și altele asemenea, iar numărul sinuciderilor este în creștere. Cum se explică?

Am văzut că Sfântul Maxim Mărturisitorul observă o relație de cauzalitate reciprocă între plăcere și durere. Mai mult, încercând să scăpăm de chinurile durerilor, de orice fel ar fi ele, ne refugiem în plăceri, dar, făcând aceasta, „grăbindu-ne să tocim împunsăturile durerii prin plăcere, întărim și mai mult zapisul aceleia împotriva noastră, neputând ajunge la o plăcere eliberată de durere și de osteneli” („Răspunsuri...”, Întrebarea 61, în Filocalia vol. 3).

Cercetări recente cu privire la biochimia creierului, făcute cunoscute publicului larg, printre alții, de către persoane ca medicul psihiatru Anna Lembke sau profesorul de neurobiologie Andrew Huberman, ce-și desfășoară activitatea, ambii, la Stanford, arată că aceleași părți ale creierului care procesează plăcerea, procesează și durerea, funcționând ca cele două părți ale unei balanțe. Când facem ceva plăcut are loc o subtilă înclinare a balanței de partea plăcerii și primim o eliberare de dopamină pe traseul creierului ce guvernează recompensele. Dopamina este acel neuromodulator cu rol însemnat în procesul de raportare la plăcere și durere, mai ales, în reglarea dorinței și a motivației.

În ce privește balanța amintită, una dintre regulile generale este că ea tinde să rămână dreaptă, nu vrea să stea înclinată prea mult nici spre plăcere, nici spre durere, iar creierul va lucra din greu să restabilească echilibrul, homeostaza. Felul în care realizează aceasta, după o deviere spre latura plăcerii, nu e doar de a aduce cumpăna la același nivel, ci de a o înclina în egală măsură de partea opusă, a durerii, ceea ce se numește reacția procesului advers. Așa se explică faptul că în urma trăirii unei plăceri simțim un oarecare disconfort ce ne împinge spre a vrea mai mult, iar, dacă întrecem măsura, se ajunge chiar la experierea unei repulsii față de acel lucru și la stări neplăcute. De altfel, expunerea repetată la stimuli puternici cauzatori de plăcere, cu eliberare sporită de dopamină, duce la o epuizare a organismului și la o recalibrare a acestuia astfel încât devine din ce în ce mai puțin sensibil la stimulii respectivi. Cu alte cuvinte, devine din ce în ce mai greu de simțit plăcerea, iar creierul, golit de rezervele sale de dopamină, găsește tot mai greu motivație și energie pentru a face chiar și activități normale, de aceea senzațiile de disconfort fizic și psihic se accentuează. Într-o societate orientată spre plăcere și confort, în care suprastimularea senzorială este ceva comun, este, astfel, de înțeles de ce se ajunge la dezechilibre și la o exacerbare a stărilor psihologice negative.

Se poate spune că, în lumina cercetărilor amintite, observațiile Sfântului Maxim Mărturisitorul sunt cât se poate de pertinente, chiar și din perspectivă seculară. Mai mult, chiar, ceea ce neurocercetătorii amintiți recomandă pentru a ieși din cercul vicios plăcere/ durere este pe aceeași linie cu îndrumările marelui Părinte Bisericesc. O soluție sugerată de aceștia este abținerea, pentru o vreme, de la acele lucruri sau activități ce determină o eliberare crescută a dopaminei, vorbindu-se chiar de o „postire dopaminică”, ceea ce presupune, în mod clar, o înfrânare de la plăceri, iar o alta este angajarea în activități solicitante fizic sau mental, în ciuda senzației inițiale de disconfort, pentru echilibrarea balanței, soluție analogă nevoinței monahale.