Sfântul Siluan, dascălul sfințeniei

În câteva versete, Psalmul 18 descrie o dublă revelație a lui Dumnezeu: în natură și prin textele Sfintei Scripturi, arătând un fapt cu o importanță deosebită pentru noi, credincioșii: Dumnezeu este deopotrivă Dumnezeul creației și Dumnezeul revelației. Altfel spus, Dumnezeu Se descoperă persoanelor credincioase prin ceea ce se vede, dar Se face simțit în inimile arzătoare și pline de devotament ale celor care se străduiesc să-I urmeze și, prin aceasta, să își sfințească viețile.

 Dacă aprofundăm tematica psalmului, observăm un lucru interesant, care ar trebui să ne pună în cel mai serios mod pe gânduri: dacă e adevărat că vederea „cerurilor” care ne vorbesc despre slava lui Dumnezeu este o realitate descoperită în intelect, cre­dința este elementul care transformă și desăvârșește, care redă demnitatea umană în fața lui Dumnezeu tocmai prin „colaborarea” cu ceea ce simțim prin ajutorul harului Sfântului Duh, care lucrează permanent spre binele întregii creații, cu precădere spre binele oamenilor creați „după chipul/icoana” lui Dumnezeu.

Acest adevăr îl descoperă o apoftegmă, deci o „zicere” a unui părinte cu viață sfântă, de care am auzit mulți dintre noi, Teofan Zăvorâtul, numit astfel deoarece a reușit să ducă o asceză aspră în singurătatea unei chilii austere, de unde, așa cum și-a auto­impus, nu a ieșit toată viața, dedicându-se în totalitate lui Dumnezeu. Sfântul Teofan spunea că „esența vieții creștine constă în a-ți coborî mintea în inimă în fața lui Dumnezeu”. Ce ar însemna, însă, cuvintele acestea astăzi, în contextul în care îl cinstim pe unul dintre „mărgăritarele strălucite” ale Ortodoxiei, Sfântul Siluan Athonitul?

Lăsând la o parte detaliile biografiei sale, aș dori să insist pe moștenirea spirituală pe care sfântul ne-a lăsat-o. Într-un volum ajuns deja celebru, intitulat: Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, în care sunt consemnate sfaturi și cuvinte ale acestui sfânt contemporan, pe care astăzi îl cinstim, Cuviosul Siluan scria așa: „Slavă Domnului că nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a dat pe pământ pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt învață sufletul o negrăită iubire pentru popor și milă pentru toți cei rătăciți. Domnului I-a fost milă de cei rătăciți și a trimis pe Fiul Său, Unul-Născut ca să-i mântuiască” (p. 69).

Dacă avem răgazul să medităm puțin la cuvintele de mai sus, atunci, sigur, suntem pe cale să descoperim faptul că, în armonie cu Psalmul 18, de care amintisem mai sus, învățăm, prin intermediul unor cuvinte simple, ce înseamnă astăzi cuvintele lui David prorocul: „Legea Domnului e fără prihană, întoarce sufletele” (Ps. 18, 8).

Dacă încercăm să medităm la cele de mai sus cu atenție, vom observa că veșnic, fără a exista măcar un singur moment de întrerupere, Dumnezeu se apropie de fiecare persoană, întocmai ca un Părinte iubitor, pentru a ne descoperi ceva important: cine greșește, dar conștientizează greșeala și ia aminte la păcatul săvârșit, acela este cel care pune și început bun, cu gândul la poruncile lui Dumnezeu și la respectarea lor, însă nu din teamă, ci din convingerea că omul smerit reușește să facă un așa-numit „transfer” al centrului preocupărilor sale, nesocotind „eul” de dra­gul lui „tu”!

Dacă ne propunem să ne smerim, așa cum ne învață Sfântul Siluan, atunci e ușor să ne recu­noaștem neajunsurile, să descoperim ceea ce am greșit, iar în Taina Spovedaniei, să beneficiem, prin harul Sfântului Duh, de iertarea păcatelor pentru care am făcut pocăință.

Una e să crezi, alta e să-L cunoşti pe Dumnezeu

Evanghelia se vestește și prin învățăturile pe care le primim de la persoanele cu viață sfântă! În urma acestei vești, având garanția libertății oferite cu generozitate de Dumnezeu, cel care aude poate să opteze fie pentru perseverență, fie pentru igno­ranță. Din acest motiv, Cuviosul Sofronie Saharov îndemna, pe baza învățăturilor pe care i le oferise Sfântul Siluan: „Un lucru e să crezi în Dumnezeu și altul să-L cunoști pe Dumnezeu” (Ierom. Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist. Teologia arhimandritului Sofronie, traducere de diacon Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 21; cf. Peter Craigie, Deuteronomul, seria comentariilor). Iarăși, ne întrebăm cum să actualizăm noi azi aceste cuvinte, la atâtea decenii față de momentul în care au fost rostite?

Ce observăm atunci când privim cu atenție la evenimentele din jurul nostru? Să presupunem că observația pe care o facem este realizată într-o zi de sărbătoare.

Așa că, în general vorbind, privim cum, dimineața, imediat după ce soarele a răsărit, unele persoane se îndreaptă spre biserică, acompaniate de sunetul clopotelor și al toacei. Altele, în schimb, se pregătesc pentru acti­vități specifice vacanței sau, după caz, concediului. Și-au planificat, desigur, din timp o ieșire la picnic și așteaptă nerăbdători să se bucure de oportunitatea câtorva zile libere, profitând de weekend.

Și, sigur, dacă respectivii s-ar întâlni întâmplător cu un reporter care realizează un sondaj de opinie cu privire la identitatea confesională, ar răspunde, cred: „Suntem creștini ortodocși”. Vă invit să rețineți această imagine deosebită și să ne concentrăm asupra esențialului: societatea actuală este „pestriță”, cu persoane având variate preocupări și, în unele situații, prezentându-se cu falsitatea ce îi caracterizează din perspectivă morală chiar în fața lui Dumnezeu! M-am întrebat: ce fel de rațiune poate fi dedusă din inima acestor comportamente? Ce le-ar mai spune, de pildă, cuvintele Psalmului 18 și cuvintele Sfântului Sofronie acelor persoane?

Răspunsul este destul de dificil. El se poate rezuma în câteva cuvinte: omul, atunci când se îndepărtează voluntar de Dumnezeu, devine egocentric. E concentrat, cum spunea Sfântul Siluan, pe tot ceea ce ține de sine. Pe iubirea de sine, ignorând atât pe Dumnezeu, cât și pe aproapele! Totul e redus la sine, totul trebuie păstrat pentru sine și nimic nu mai rămâne de împărțit cu alții.

Aici se ajunge atunci când nu mai există în comunitate o evidentă preocupare pentru cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, la care sfinții, oameni asemenea nouă, dar cu luciditatea conștiinței mereu activă, au meditat cu intensitate. Vă ofer, mai departe, un exemplu sugestiv, ce se află în strânsă legătură cu textul de la I Corinteni 15, 1, în particular, legat de acea „aducere aminte”.

Dumnezeu făgăduise poporului ales ca răsplată pentru devotament binecuvântarea. Însă, atunci când generozitatea divină se va intensifica, iar israeliții vor prospera, esențial va fi să nu-L uite pe Dumnezeu, Izvorul statornic al acestei binecuvântări. Iată, de pildă, ce spune textul din Deuteronom 6, 10-13: „Iar când te va duce Domnul Dumnezeul tău în pământul acela pentru care S-a jurat părinților tăi: lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, ca să ți-l dea cu cetăți mari și frumoase, pe care nu le-ai zidit tu, cu case pline de toate bună­tățile, pe care nu le-ai umplut tu, cu fântâni săpate în piatră, pe care nu le-ai săpat tu, cu vii și cu măslini, pe care nu le-ai sădit tu, și vei mânca și te vei sătura, atunci păzește-te să nu se ademenească inima ta ca să uiți pe Domnul, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să te temi de Domnul Dumnezeul tău și numai Lui să-I slujești, de El să te lipești”. Este clar că, aici, autorul prin tradiție al Deuteronomului își exprimă bucuria descriind bogăția țării pe care le-o va da Domnul. Centrul de greutate al textului deuteronomic însă cade pe avertismentul adresat israeliților, valabil și pentru noi, creștinii, astăzi, că atunci când unui om îi merge bine, are tendința de a-L uita pe Dumnezeu.

Să discernem ce ne este de folos pentru mântuire

Având aceste noțiuni biblice și gândindu-ne că tot ceea ce prisosește poate duce la o adevărată pagubă sufletească, Vechiul Testament ne pune încă o dată în gardă, pentru a reuși să discernem ce ne este folositor pentru mântuire și ce ne dăunează, așa încât, de pildă, în Pildele lui Solomom citim: „Două lucruri cer de la Tine, nu mă respinge înainte de a muri: prefăcătoria și cuvântul mincinos îndepărtează-le de la mine; sărăcie și bogăție nu îmi da, ci dă-mi pâinea care îmi este de trebuință, ca nu cumva, săturându-mă să mă lepăd de Tine... și să defaim numele Domnului Dumnezeului meu” (Pilde 30, 7-9).

Cele de mai sus pot fi puse în legătură cu alte cuvinte ale Sfântului Siluan. Fiind un om simplu, neșcolit, dar cu o sinceritate pe care astăzi, din nefericire, nu o mai putem observa decât la unele persoane, Sfântul Siluan vorbea ucenicilor despre însemnătatea caracterului unei persoane, iar învățăturile sale pot fi citite ca o explicație la textul biblic din Pilde.

Sfântul spunea: „N-am adus în mănăstire decât păcatele mele și nu știu de ce Domnul mi-a dăruit, pe când eram încă tânăr începător, atât de mult har al Duhului Sfânt, că sufletul și trupul meu erau pline de har, și harul era ca la mucenici, și trupul meu dorea să sufere pentru Hristos. Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfânt: nici nu știam că este Duh Sfânt, cum vine și ce lucrează el în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, op. cit., p. 74).

Versetele biblice de mai sus reprezintă „singura rugăciune din cartea Pilde” (William MacDonald, Comentariul biblic al credinciosului. Noul Testament, Editura Agape, Oradea, 2011, p. 789). Rugăciunea veterotesta­mentară de aici conține două cereri - una acoperind viața spirituală, cealaltă, viața fizică. Altfel spus, aici, înțeleptul caută numai adevărul și esențialul necesar traiului. Sfântul Siluan, plin de discernământ duhovnicesc, a știut să se smerească, să „aducă păcatele sale”, eșecurile, nereu­șitele din lume, dar să le pună la dispoziția lui Dumnezeu. Asta îl face atât de mare și atât de important și pilduitor pentru noi. Încercând să înlăturăm orice povară adusă de starea de păcat, nu facem altceva decât să ne conformăm unei existențe pe care o putem, generic, numi „viețuire a esențialului”. Să nu ne înșe­lăm! Acesta este unul dintre mesajele pe care, cred, Sfântul Siluan dorește să ni le transmită astăzi. Nu avem nevoie de atât de multe lucruri care ne țin ancorați exclusiv în cele trecătoare. Avem nevoie și de cele ale firii, dar să nu uităm niciodată: avem mai multă nevoie de a fi în prezența lui Dumnezeu și de a trăi în conformitate cu ceea ce ne învață Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți.

Sfinții, așa cum am observat în cuvintele Avvei Siluan, nu au fost oameni ai exceselor, ci au fost persoane echilibrate. Chiar dacă au păcătuit - și cât de mult păcătuise în lume însuși Siluan Atho­nitul! -, au reușit să „refacă traseul” sigur către Împărăția ce­rurilor. Ei, cu slăbiciuni, așa cum suntem și noi, „au ales partea cea bună”, asemeni Mariei, sora Martei, „care nu se va lua de la ei”. Dumnezeu le va răsplăti întotdeauna celor care Îl iubesc cu sinceritate și nu va lăsa niciodată să fie supuși pericolelor. Chiar dacă acestea apar, sfinții știu să se bucure de ispite și ne învață un lucru important: mai ales în încercări, credința noastră trebuie să rodească deplin! Avem atunci tendința de a ne îndepărta, puțin câte puțin, de harul lui Dumnezeu, de Sfânta Biserică, de Sfintele Taine etc. Dar mărturia plină de lumină cerească a Sfântului Siluan ne avertizează că, făcând așa, nu suntem pe calea cea bună. Trebuie să ajungem la țintă, or, așa cum știm, ținta este sfințenia vieții. Nu avem voie să privim identitatea noastră de creștini ortodocși cu lejeritate și cu indiferență, ci suntem în­demnați să „exersăm continuu sfințenia”.

Unora poate să li se pară dificil, altora, ușor. Depinde doar de ceea ce ne propunem, de modul în care dorim să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu!

Sfântul Siluan a dovedit că se poate. El este icoana pocăinței plină de smerenie, ce strălucește cu putere și cu har în întunericul patimilor omenești.

Învățăm și noi sau, după caz, ne reamintim astăzi, auzind câteva versete scripturistice, că atunci când, în general, omul are de toate, un proverb autohton îl descrie simplu, folosind sintagma „e pe cai mari”.

Problema e aceea că, în momentul în care o astfel de persoană ajunge înstărită, are tendința de a-L uita pe Dumnezeu sau de a-L ignora.

Bine ar fi dacă aceste câteva îndemnuri, din cele foarte multe, scrise pentru învățătura celor care tind după starea de desă­vârșire, ar fi tot atâtea momente în care să ne reamintim că așa-numita „mecanică a rugăciunii” este o stare nefirească. Să nu ne înșelăm, gândindu-ne că este suficient a-L invoca, de exemplu, pe Sfântul Duh, dar, imediat, să ne plafonăm și să continuăm starea unei vieți a eșecului. Cred că aici insistă foarte mult Sfântul Siluan.

Omul făcut de el însuşi

Era undeva, în Statele Unite, o statuie numită Omul făcut de el însuși. Ea reprezintă un om aflat într-un bloc de piatră. Jumătatea de jos a blocului este neatinsă, fiind un stâlp de piatră brută. Jumătatea de sus reprezintă un bărbat musculos și dur, care se apleacă asupra pietrei cu o daltă și cu un ciocan în mână. El cioplește jumătatea de jos a trupului său. Lucrează cu sârgu­ință pentru a se elibera din închisoarea sa de piatră și pentru a deveni „el însuși”. Își cioplește caracterul, își cioplește viitorul. Bărbatul își eliberează piciorul din blocul de piatră. Pentru creștin, omul făcut de el însuși este un oximoron. „Omul făcut de el însuși” continuă să „se facă pe el însuși”. Într-un anumit sens, statuia ilustrează foarte viu adevărul că trebuie să lucrăm din greu la întreaga noastră viață, mai ales pe plan duhovnicesc: trebuie să lucrăm din greu pentru a ne liniști și pentru a fi conștienți de pre­zența lui Hristos, așa cum ne învață pilduitoarea viață mult încercată și plină de sens a Sfântului Siluan.

Spiritualitatea, ne mai spune el, chiar dacă uneori indirect, constă în vedere și, mai presus de toate, în relația cu Hristos. Dar dacă vom lua un exemplu negativ, acela al persoanei „făcute de ea însăși”, ne țintuim ­într-o stare plină de lipsă de sens. Ce sens au acele existențe care nu conștientizează că suntem făcuți pentru veșnicie și pentru a trăi împreună cu Dumnezeu pentru eternitate?

Dumnezeu ne face. Nu noi ne facem pe noi, așa cum ne-a învă­țat și Sfântul Siluan. Geniul artistului Bobbie Carlyle, autorul acelei statui, constă în faptul că a surprins inutilitatea efortului omului care nu mai găsește nici o urmă de sens în cele ce țin de suflet. El este propriul său artist, propriul său sculptor, propriul său creator. El dorește să devină dumnezeu, pierzând în chip ridicol îndumnezeirea.

Din acest motiv, în final, cred că suntem datori să luăm aminte așa cum se cuvine la învățăturile simple, dar pline de rost ale Sfântului Siluan. Suntem învățați să alegem. Să învățăm sfințenia pentru că doar așa ne putem considera mădulare vii și responsabile ale lui Hristos.