Soborul sfinților români - bucuria noastră dincolo de veac

Sfințenia este lucrul cel mai dorit dintre atributele lui Dumnezeu, căci el cuprinde toate darurile dumnezeiești și numai el certifică încă de pe pământ asemănarea noastră cu El. Sfințenia izvorăște din ființa lui Dumnezeu, iar noi, oamenii, participăm la ea prin har. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că este singurul atribut (cu adevărat apofatic) indefinibil al lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, tot el o fundamentează treimic. Participând la viața dumnezeiască (în Biserică), Duhul Sfânt ne ajută și întărește, spre a fi statornici împlinitori ai poruncilor Fiului lui Dumnezeu, spre bucuria Tatălui ceresc. Astfel, suntem părtași la sfințenia Sfintei Treimi, pe care o primim de la Tatăl prin Fiul și Duhul Sfânt. Sfințenia absolută o are, desigur, numai Dumnezeu. Iubirea, bunătatea, puterea, dreptatea sunt atribute divine, care se pot manifesta și pe plan uman, pe măsura împărtășirii de lumina adevărului, de iubirea și puterea divină absolută. 

Legătura desăvârșită a omului cu divinitatea și manifestarea divinității în persoana umană sunt posibile doar în sfințenie. Sfințenia este acel complex de virtuți și daruri armonizate în persoana umană. Ierarhia valorilor umane, arătată de Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 12, 28), îi așază pe sfinți, adică: apostoli, proroci, ierarhi, mucenici, cuvioși, drepți, mai presus de conducătorii lumii (politici), decât geniile poetice, artistice, economice și militare, pentru că sfințenia implică transformarea spirituală a omului.

Modelul ideal al sfințeniei este Ipostasul Dumnezeului-Om, Mântuitorul Iisus Hristos, iar locul realizării sfințeniei umane a fost și rămâne Biserica. În sinaxarul ei avem mulțime de sfinți. Dar avem și mulțimi de sfinți necu­noscuți. Prin lumina cuvântului lui Hristos și căldura Duhului, sfinții răsar, cresc și se desă­vârșesc în Biserică. Tot în Biserică se cinstesc, pentru că Biserica aflată pe pământ este în armonie cu biserica cerească, iar lucrarea sfinților rămâne vie și după mutarea lor în lumea cerească.

Cuvântul „biserică” are multe înțelesuri folositoare: 1. Locul de rugăciune și depozitare a sfințeniei; 2. Loc de comuniune și comunicare a celor cre cred; 3. „Trupul lui Hristos”, pentru că Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara și din Duhul Sfânt, răstignit și înviat, a întemeiat Biserica în Trupul Său (Fapte 20, 28), transfigurându-L și înălțându-L la cer. Apoi a trimis pe Duhul Sfânt să continue viața Sa dumnezeiesc-omenească în toți cei care cred. Prin lucrarea ­Duhului Sfânt, suntem făcuți cu toți mădulare ale Trupului Său. Biserica este laboratorul sfințeniei, locul împlinirii ființei umane. Este Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, singura împărăție care nu cade (Matei 16, 18).

Cât de ușor putem ajunge la măsura desăvârșirii?

Continuând lucrarea Fiului întrupat, Duhul Sfânt ne unește cu Hristos prin Sfintele Taine. Sălăș­luirea lui Hristos în noi, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, se întâmplă real prin împlinirea poruncilor Sale (Ioan 14, 23). Totuși, întreaga viață a Bisericii este o taină, care nu poate fi cunoscută deplin decât în interiorul ei. Creștinul care-L iubește pe Hristos, care caută asemănarea cu El, este „condamnat” la sfin­țenie. Sfințenia este idealul vieții ­du­hovni­cești. În Patericul egiptean se spune că într-o singură zi putem ajunge la măsura desăvârșirii. Păstrarea ei implică o luptă duhovnicească crâncenă, lupta cu patimile până la dezrădăcinarea lor și nevoința împlinirii cu stric­tețe a poruncilor dumne­zeiești. Deprinderea smereniei (a smeritei cugetări), cum zice Sfântul Siluan Athonitul, în vederea păstrării harului Duhului Sfânt, durează toată viața. Icoana acestei lupte o vedem în viața oricărui sfânt. Dobândirea sfințeniei (imposibilitatea de a mai cădea) este încununarea multor eforturi. Este împlinirea umanului (Nechifor Crainic), căci ea cuprinde, într-o fericită armonie, întregul univers al darurilor și virtuților.

Virtutea iubirii dumnezeiești (I. Cor. 13) este acel buchet de virtuți care arată sufletul creștin viu, cu o viață plină de iubire lucrătoare. Bunătatea, curăția, dăruirea, altruismul, smerenia, răbdarea, îndelunga-răbdare... reprezintă, în fond, prezența și manifestarea sfințeniei. Sfin­țenia este locul odihnei lui Dumnezeu, după cum mărturisim într-un ecfonis din slujbei Utreniei, inspirat din Psalmi: Că sfânt ești Dumnezeul nostru și întru sfinți Te odihnești!... Dumnezeu Se odihnește în sufletele purtătoare de virtuți și de Duh Sfânt. Aceasta este o lucrare tainică. Omul care merge pe calea sfințeniei trăiește el însuși un adânc de taină. Este neîncetat călăuzit de Duhul Sfânt, lucrează împreună cu El și se lasă condus de Acesta. În taina smereniei, el sporește: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția (Galateni 5, 22), care sunt virtuți vizibile și invizibile, în același timp.

Viața unui sfânt este cunoscută și necunoscută

Unele aspecte din viața sa sunt cunoscute, altele rămân pentru vecie taine. Dumnezeu Însuși este cunoscut și necunoscut în același timp, căci iubirea și cunoașterea Sa sunt pentru persoana umană îndeletniciri ­fără sfârșit. Sfințenia începe în această viață. Potrivit părintelui Stăniloae, ea se întemeiază pe două puncte de cre­dință: a) pe credinţa că omul, pri­mind Tainele Bisericii, primeşte harul ca energie necreată a lui Dumnezeu şi prin această energie sau lucrare însăşi lucrarea Sa omenească poate să înainteze într-o viaţă curăţită de patimi. b) pe credinţa în continuarea unei astfel de vieţi în veşnica existenţă viitoare.

Aceste adevăruri teologice sunt foarte importante pentru noi, pentru că ele ne arată că sfințenia este posibilă, în orice timp și în orice loc, dar, mai mult, că ea continuă în cealaltă viață. Cinstirea sfinților a început în primele secole creștine, când martirii erau foarte cinstiți, iar bisericile se construiau pe mormintele lor. După Sfinții Apostoli (toți mucenici) și mulți­mea de martiri din primele trei secole, au apărut sfinții cuvioși, fecioarele, ierarhii, drepții, doctorii fără de argint și alte categorii de sfinți, fiecare din aceștia ajungând la plinătatea harului și devenind, astfel, izvoare de har și virtute.

Ei îmbogățesc Biserica cu pre­zența lor. Sfinții sunt o prezență vie, în cer și pe pământ, sunt slăviți în cer de Dumnezeu și de îngeri, dar și pe pământ. Ei sunt mult folositori prin harul dobândit de la Dumnezeu, care sporește credința, nădejdea și iubirea în oameni.

În cartea Apocalipsei se spune că Cetatea Ierusalimului ceresc este veșnic deschisă și veșnic luminoasă. Aici neamurile își vor aduce slava lor  (Apoc. 21, 26), adică sfin­ții pe care i-a odrăslit.

Sfinții români sunt slava poporului nostru

Ei reprezintă tot ce am dăruit mai bun lui Dumnezeu, slava care intră în Ierusalimul cel ceresc. De la Sfântul Apostol Andrei până în zilele noastre, mii de sfinți au devenit membri ai Bisericii ­române cerești. Cu putere multă, ei ajută poporul în sporirea cre­dinței, a evlaviei și dragostei evanghelice. De la sfinții dobrogeni la cei ardeleni, din Banat în Moldova, iubirea și lumina Crucii și Învierii lui Hristos pecetluiesc hotarele țării noastre, sporind în suflete dorul de veșnicie, dorul de cer. Mănăstirile, moaștele și icoanele leagă de cer pământul sfânt al țării noastre. La peștera Sfântului Apostol Andrei, la moaștele Sfântului Iosif de la Partoș, la peștera Sfintei Teodora de la Sihla, la mormântul părintelui Arsenie de la Prislop, credincioșii se umplu de credință, nădejde și iubire duhovnicească. La moaș­tele Sfinților Dimitrie cel Nou, Parascheva, Ioan cel Nou de la Suceava, Filofteia de la Curtea de Argeș, Grigore Decapolitul, Ghelasie de la Râmeț, Pahomie de la Gledin (Schitul Pocrov), Calinic și Gheorghe de la Cernica, Irodion de la Lainici, credincioșii se adapă din bucuria cerească și mireasma sfințeniei.

De aceea, prezența sfinților pe teritoriul țării noastre, ca martori ai Împărăției lui Dum­nezeu pe pământ și ambasadori ai noștri la cer, reprezintă cea mai mare bucurie și cel mai mare dar pe ­care l-a ­făcut Hristos-Dumnezeu poporului român. Dar care ne umple sufletele de ­bucurie, mulțu­mire și slăvire. Avem zeci de mii de biserici. Mii de slujbe și rugăciune zilnice. Așa avem o cultură și artă pătrunse de etosul evanghelic creștin. Poporul nostru a trăit și trăiește vocația sfințeniei și dorul de Dumnezeu. Poeziile lui Vasile Alexandri și George Coșbuc cântă în versuri (după ­documente reale) victoriile de la Plevna și Smârdan (1877), ca o victorie asupra necredinței. Ele arată bucuria, credința și nădejdea creștină, pe care le purtau în ­suflet ofițerii și soldații noștri; bunul lor simț, deplina lor încre­dințare în mila, bunătatea și atotputerea lui Dumnezeu. Îmi amintesc că la înmormântarea părintelui Cleopa, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, în mesajul său, spunea: „Părintele Cleopa a intrat prin ușile împă­rătești în Altarul bisericii noastre strămo­șești din ceruri”. Așa este! La înmormântarea sa au fost zeci de mii de credincioși, ierarhi, preoți, monahi...

Oare bunul părinte Cleopa stă singur în fața lui Dumnezeu? Sau Arsenie? Sau Paisie? Desi­gur că nu! Ei sunt mereu împreună cu miile și zecile de mii de fii duhov­nicești, pe care i-au păstorit. În cer, fiecare păstor, duhovnic sau sfânt își așteaptă împreună cu Hristos și Maica Sa pe păstoriții săi. Slava și cinstea unui neam sunt sfinții pe care i-a odrăslit și dăruit Împă­răției cerești, iar slava sfinților unui neam este poporul lui Dumnezeu mântuit, pe care l-a dus în Împărăția lui Hristos. Cu toții suntem făcuți pentru cer, pentru Împărăția lui Dumnezeu! Avem o singură și adevărată vocație: vocația sfințe­niei!  Pe aceasta să o descoperim și să o cultivăm. Iar viața s-o trăim cu nădejde, purtând crucea pe care ne-a dat-o Hristos. Privind la Crucea Sa, la Învierea și Înălțarea Sa, vom învăța să purtăm crucile vieților noastre, povățuiți de Duhul cel Sfânt, cu ajutorul și mijlocirile Preacuratei Sale Maici și ale tuturor sfinților Săi. Amin!