Solomon, sfânt sau păcătos?

Dacă, în cazul lui David, lucrurile sunt simple (este Sfântul Prooroc David), în cazul lui Solomon problema stă ceva mai complicat. Este el sfânt, ne putem închina lui, îl menţionăm în cult sau nu?

În primul rând, trebuie plecat de la textul biblic, iar aici situaţia nu se prezintă deloc clar. În Istoria Deuteronomistă, Solomon este introdus cititorului ca fiul legăturii nelegitime dintre regele David şi Batşeba. Dar dacă primul copil al legăturii celor doi moare ca pedeapsă a lui Dumnezeu, al doilea, Solomon, trăieşte şi - ceea ce devine foarte important - "Domnul l-a iubit pe acesta" (2 Regi 12:24). De altfel, numele său de la naştere era chiar Iedidia, "adică iubitul Domnului, cum îi spusese Domnul" (v. 25). De asemenea, şi despre Solomon se spune că "iubea pe Domnul, purtându-se după legea tatălui său" (3 Regi 3:3).

Începutul promiţător

Solomon se bucură de daruri divine speciale: "Şi a dat Dumnezeu lui Solomon înţelepciune şi pricepere foarte mare şi cunoştinţe multe, ca nisipul de pe ţărmul mării./ Şi era înţelepciunea lui Solomon mai presus de înţelepciunea tuturor fiilor Răsăritului şi mai presus de toată înţelepciunea Egiptenilor" (3 Regi 4:29-30). "Regele Solomon a întrecut pe toţi regii pământului în bogăţie şi în înţelepciune" (10:23).

În plus, el rămâne prin excelenţă ca regele constructor, zidind Templul din Ierusalim. Capitolul 8 din 3 Regi menţionează chiar rugăciunea sa de la sfinţirea templului, iar după 3 Regi 8:63, Solomon însuşi este cel care sfinţeşte templul.

Totuşi, pe de altă parte, se poate observa că dacă în cadrul legământului dintre Dumnezeu şi David făgăduinţele tronului veşnic sunt necondiţionate, atunci când aceste făgăduinţe sunt reluate la adresa lui Solomon intervin condiţionări: "Dacă te vei purta după legile Mele, şi vei urma după hotărârile Mele, şi vei păzi toate poruncile Mele, lucrând după ele, atunci Îmi voi împlini şi Eu cu tine cuvântul Meu pe care l-am grăit către David, tatăl tău" (3 Regi 6:12; 3 Regi 9:4-5, cf. 2 Regi 7:12-14). Acest fapt sugerează posibilitatea pierderii făgăduinţelor divine dacă Solomon nu se conformează modelului reprezentat de tatăl său, David.

Deşi domnia lui Solomon debutează prin ascultarea Legii lui Iahve, Care de altfel i Se şi arată lui Solomon în două rânduri, ne surprinde însă că după Istoria Deuteronomistă finalul regelui rămâne umbrit de păcate.

Căderea regelui

Prima cauză a căderii lui Solomon a fost neascultarea faţă de Legea Deuteronomului, care interzicea legătura matrimonială cu femeile străine (cf. Deuteronom 7:1-4). Concluzia este că "femeile i-au smintit inima lui" (3 Regi 11:3), iar Septuaginta foloseşte aici un termen expresiv, numindu-l "afemeiat" (philogynaikos). Pe lângă căsătoriile mixte, oprite de Deuteronom, Solomon a păcătuit şi mai grav prin idolatrie: "La timpul bătrâneţii lui Solomon, femeile lui i-au întors inima spre alţi dumnezei şi inima lui nu i-a mai fost deloc întreagă la Domnul Dumnezeul său, ca inima lui David, tatăl său" (3 Regi 11:4). Aici se realizează şi un joc de cuvinte între numele său, Solomon (ebr. Şelomo), şi adjectivul "întreg" (ebr. şalem). Solomon nu-şi mai merită numele, ar dori Deuteronomistul să sublinieze, pentru că s-a abătut de la închinarea adusă adevăratului Dumnezeu.

În Istoria Deuteronomistă, păcatul lui Solomon este pedepsit şi prin faptul că Dumnezeu permite ridicarea unor vrăjmaşi (3 Regi 11:23). Interesant însă că în acest context Septuaginta transliterează satan "vrăjmaş" ca Satan, diavol, fapt observat şi în literatura patristică. De exemplu, Sf. Ciprian spune că din cauza păcatelor "a întărâtat Domnul pe Satan împotriva lui Solomon" (Despre rugăciunea domnească 24, în: Apologeţi de limbă latină, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, PSB 3, p. 479). Solomon pare de-a dreptul bântuit de duhul răutăţii, care l-a instigat spre idolatrie!

Tradiţia căderii lui Solomon se regăseşte în Neemia 13:26: "Oare nu aşa a păcătuit Solomon, regele lui Israel? Nu se afla rege ca el la nici un popor şi el era iubit de Dumnezeu şi Domnul îl pusese rege peste tot Israelul; dar femeile cele de alt neam l-au atras şi pe el în păcat". Aceeaşi idee apare şi în elogiul adus personalităţilor vechi în Înţelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah: "Cât de înţelept ai fost în tinereţile tale şi te-ai umplut ca un râu de înţelegere ş…ţ Dar ai plecat sânul tău femeilor şi le-ai făcut stăpâne pe trupul tău. / Ai dat ocara întru mărirea ta şi ai pângărit sămânţa ta, ca să aduci mânie peste fiii tăi ş…ţ Iar Domnul nu va părăsi mila Sa" (47:15.21-23). Totuşi, se observă că în aceste pasaje nu se pomeneşte nimic despre idolatrie, păcatul cel mai greu, ci doar de căsătoriile mixte cu femei de alt neam.

Reabilitarea lui Solomon

Ceea ce frapează însă cel mai mult rămâne portretul lui Solomon în Istoria Cronistă. Spre deosebire de Istoria Deuteronomistă (cărţile Regilor), Istoria Cronistă (Paralipomenele) trece sub tăcere în întregime căderea în idolatrie a lui Solomon din 3 Regi 11, iar vina pentru ruperea regatului este mutată de la Solomon asupra lui Ieroboam (2 Paralipomena 13:6-7) (cf. Raymond B. Dillard, 2 Chronicles, Word Books, Dallas, 1987, WBC 15, p. 2). Această tăiere din materialul deuteronomist de către Cronist este comparabilă cu cea de la începutul domniei lui Solomon, când este omisă istoria sângeroasă a recunoaşterii lui Solomon de către rivali. Prin aceasta, Cronistul urmărea reabilitarea lui Solomon ca model al regelui pios şi înţelept, care a construit Templul din Ierusalim şi a întărit regatul (cf. Vladimir Petercă, Regele Solomon în Biblia ebraică şi în cea grecească, Polirom, Iaşi, 1999, pp. 101-103).

Reabilitarea lui Solomon poate fi urmărită şi în Septuaginta, dacă se compară cu textul ebraic. Figura lui Solomon este amplificată la maximum; dacă de pildă după textul ebraic Solomon a compus 1.005 cântări (3 Regi 4:32, în original 5:12), după Septuaginta el a compus 5.000.

În această tradiţie interpretativă, Solomon îşi va lua revanşa şi asupra demonilor. În iudaismul din perioada intertestamentară, Solomon joacă un rol din ce în ce mai important ca mag exorcist. Într-o recenzie la Psalmul 91 descoperită în Qumran (11QPs XXVII:2-11), numele său apare menţionat în legătură cu compunerea de către David a patru psalmi pentru îndrăciţi sau posedaţi (cf. V. Petercă, Regele Solomon, p. 168). De asemenea, mult mai clar, Iosif Flaviu relatează în Antichităţi iudaice 8:2:5 că Solomon a dobândit puteri asupra demonilor: "Dumnezeu l-a învăţat şpe Solomonţ arta de a combate demonii şi priceperea de a-i vindeca pe oameni prin îndepărtarea lor. El a compus descântece pentru lecuirea bolii, lăsând chiar şi nişte invocaţii care alungau duhurile rele şi le împiedicau să se întoarcă". Iosif Flaviu relatează apoi cum el însuşi a asistat la o asemenea vindecare, când un oarecare Eleazar a exorcizat oameni "apropiind de nasul celui stăpânit de demoni un inel în care era vârâtă una din rădăcinile folosite de Solomon în acest scop" (cf. Antichităţi iudaice, vol. 1: Cărţile I-X, trad. Ion Acsan, Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 435; V. Petercă, Regele Solomon, p. 184). Această tradiţie, amplificată şi elaborată, se regăseşte şi în apocrifa Testamentul lui Solomon (cf. trad. în limba română de Ştefan Colceriu, Humanitas, Bucureşti, 2010).

Viziunea eclesială

Cum de coexistă cele două tradiţii, atât de diferite, în paginile Scripturii? Este Solomon un rege decăzut sau unul evlavios? Aş spune că acest caz seamănă oarecum cu viaţa Sfântului Ştefan cel Mare. Biserica nu a inventat un nou profil pentru nici unul dintre ei. Reabilitarea lui Solomon se regăseşte chiar în Scriptură, în cărţile mai târzii precum Paralipomenele, după cum şi Ştefan cel Mare era considerat sfânt de către urmaşi.

În asemenea cazuri, cultul liturgic demonstrează cel mai bine statutul persoanei respective. De pildă, în Duminica sfinţilor strămoşi se face la sinaxar "pomenirea (mneme) regelui Solomon, fiul lui David". Este adevărat că alte persoane din Vechiul Testament au apelativul de "sfânt" sau "drept" şi că, pe de altă parte, aici apar şi alţi regi nedrepţi, însă nici lui David nu i se atribuie în acest loc din sinaxar nici un apelativ, deşi el este recunoscut ca "sfânt prooroc".

Decisivă este însă practica picturală bisericească, în care există icoane cu Solomon ca sfânt prooroc. În Erminia picturii bizantine, Dionisie din Furna îl menţionează pe "proorocul şi regele Solomon" între "Sfinţii prooroci" (Ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 87). Aceasta demonstrează că Biserica reţine prin iconomie viaţa unei personalităţi, privind-o în întregime.

Lui Solomon nu i se adresează rugăciuni, dar el apare iconografic ca un sfânt al Vechiului Testament care prin umbră şi nedeplin L-a preînchipuit pe Hristos şi a scris sub inspiraţie divină cărţi biblice (cinci la număr după tradiţie, inclusiv necanonice şi apocrife: Pildele, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Înţelepciunea lui Solomon, Psalmii lui Solomon).