Starea paradisiacă a primilor oameni

Învăţătura despre starea primordială, căderea primilor oameni în păcat, urmările acesteia şi eliberarea din robia lui sunt prezentate în literatura filocalică fiind fundamentale în planul mântuirii. Din scrierile filocalice aflăm că a fost o vreme când omul, creat după chipul lui Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea, fiind în Rai, aproape de Dumnezeu, contempla pe Dumnezeu, mintea lui era plină de vederi cunoscătoare, predominând ce era spiritual în el şi fiind într-o bucurie şi o desfătare nematerială şi cerească. El primise de la Dumnezeu o fire bună şi fusese înzestrat cu toate darurile spirituale şi materiale.

Cauza creării omului şi a lumii o arată Sfântul Maxim Mărturisitorul când spune: "Dumnezeu, Cel supraplin,

n-a adus cele create la existenţă fiindcă avea lipsă de ceva, ci ca acestea să se bucure, împărtăşindu-se de El pe măsura şi pe potriva lor, iar El să se veselească de lucrurile Sale, văzându-le pe ele veselindu-se şi săturându-se fără săturare de Cel de care nu se pot sătura" (Capete despre dragoste, III, 46, în "Filocalia", vol. III).

Din cartea biblică Facerea aflăm că Dumnezeu a întemeiat raiul ca loc special pentru Adam şi Eva. Acest loc are o deosebită importanţă, deoarece se dovedeşte încă de la început grija lui Dumnezeu manifestată pe două planuri: mai întâi raiul era menit să fie nu numai un loc al fericirii paradisiace a primilor oameni, ci şi loc special în care aceştia ar fi avut posibilitatea să crească în comuniunea cu Dumnezeu până la asemănarea lor cu Creatorul.

Creat cu trup şi suflet după chipul lui Dumnezeu

Trupul şi sufletul omului sunt aduse la existenţă deodată şi nu a existat un timp în care să fi fost doar trupul

fără suflet sau doar sufletul fără trup: "Aşa cum trupul nu începe să se formeze de la sine sau printr-un proces anterior, ci are de la început în sine sufletul, ca factor deosebit de natura lui, tot aşa nici sufletul nu exista înainte de a începe să se formeze trupul său" (Preot Prof. Dumitru Stăniloae, "Teologia Dogmatică Ortodoxă", vol. I, 1996,

p. 259). Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi spre asemănarea cu El, iar modelul era Hristos Care urma să Se întrupeze, după cum ne învaţă Sfântul Grigorie Palama. Pentru crearea acestuia, Sfânta Treime a ţinut sfat: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Fac. 1, 26). El a fost creat cu trup şi suflet după chipul lui Dumnezeu. Datorită acestui chip, nici un om nu trebuie dispreţuit, întrucât aceasta este adevărata valoare a omului: faptul că în el a fost sădit chipul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi menţionează că în acest chip sunt cuprinse darurile oferite de Dumnezeu: existenţă, stăpânire asupra întregii naturi, libertate, raţiune, voinţă, sentiment. Prin acestea, omul se împărtăşeşte de Raţiunea, Voinţa şi Dragostea dumnezeiască şi se deosebeşte de celelalte vieţuitoare. Pe acestea el trebuia să le folosească pentru a ajunge la Dumnezeu. Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, era împodobit în Paradis cu intelect, simţire şi voinţă liberă, putând privi astfel la Dumnezeu şi să afle în El întreaga sa desfătare.

Omul - verigă între cer şi pământ

Omul a fost adus la existenţă în ziua a şasea a creaţiei, la sfârşitul ei, printr-un act special, pentru a fi încununarea a tot ceea ce crease Dumnezeu până atunci, menit să fie legătura dintre cer şi pământ, dintre puterile cereşti (îngerii) şi vieţuitoarele de pe pământ. Ca să poată împlini această menire, el a fost creat de Dumnezeu cu tot ce era necesar pentru aceasta, iar în firea omului se pot observa trăsături care se apropie de cele ale îngerilor, dar şi trăsături care-l duc pe om la asemănarea cu animalele. Referitor la aceasta, Sfântul Grigorie de Nyssa ne învaţă că "firea omenească stă la mijloc între două extreme, opuse una alteia, între fiinţele dumnezeieşti şi netrupeşti, pe de-o parte, şi viaţa dobitoacelor şi a vietăţilor necugetătoare, pe de altă parte... de la Dumnezeu el a primit cugetul şi puterea de judecată, care este comună pentru bărbat şi femeie, iar din lumea necugetătoarelor, omul are alcătuirea trupească şi toate cele trupeşti..." ("Despre facerea omului", PSB, vol. 30, p. 48).

Spre deosebire de celelalte vieţuitoare, pe om l-a înzestrat Dumnezeu şi cu capacitate creatoare, stăpânitoare şi împărătească, aşa cum arată şi Cuviosul Nichita Stithatul când spune: "Precum Ziditorul tuturor a avut în Sine, înainte de a face toate din cele ce nu sunt, cunoştinţa, firile şi raţiunile tuturor lucrurilor, ca un Împărat al veacurilor şi ca un mai înainte ştiutor, aşa l-a făcut şi pe omul plăsmuit după chipul Său, ca împărat al zidirii, să aibă raţiunile, firile şi cunoştinţa tuturor lucrurilor în sine" (Cuv. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, III, 10, în "Filocalia", vol. VI).

Omul - rege al universului, coroană şi stăpân al creaţiei

Dumnezeu a creat cerul şi pământul, le-a împodobit cu frumuseţe, iar la sfârşit l-a creat pe om, pentru el şi pentru fericirea lui fiind create toate cele văzute, căci omul era împăratul întregii creaţii, stăpân al făpturii. Înainte de căderea în păcat, toate i se supuneau lui, atât stihiile, cât şi vieţuitoarele. Şi această comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga natură explică lipsa suferinţei în Rai, căci El a fost rânduit de Creator, stăpânitor al celor văzute, rege al întregului univers. În om strălucea chipul împărătesc al lui Dumnezeu. Astfel, "nici focul nu putea ceva împotriva lui, nici apa să-l înece, nici fiara nu-l vătăma, nici otrava nu-şi producea efectul asupra lui. Dar, odată ce s-a supus amăgirii, a predat stăpânirea amăgitorului. Din această pricină, vrăjitorii şi descântătorii se vădesc cu îngăduinţa lui Dumnezeu, printr-o lucrare potrivnică, făcători de lucruri minunate. Ei stăpânesc otrăvurile şi cutează împotriva focului şi apelor, cum arată cei din jurul lui Iani şi Iamvri, ce s-au împotrivit lui Moisi, şi Simion, ce s-a împotrivit corifeului Petru" (Sfântul Simeon Metafrastul, Parafrază în 150 de capete, 35, în "Filocalia", vol. V). Deci, toate îi erau supuse lui, ca unui ales al lui Dumnezeu, ca unui împărat şi stăpân al făpturii. Şi toate îl admirau ca pe o cunună cu totul desăvârşită a zidirilor lui Dumnezeu.

Lucrarea lui Adam în Eden

Dumnezeu l-a creat pe om din dragostea Sa infinită şi

l-a pus în mijlocul grădinii edenice. Lucrarea pe care Adam trebuia să o facă în Rai era mai ales una duhovnicească: el trebuia să păstreze mereu calea pe care i-a arătat-o Dumnezeu, lucrând de bunăvoie poruncile Lui şi exersându-se în bine, pentru a ajunge treptat la desăvârşirea pentru care a fost făcut. Părintele Stăniloae menţionează că lumea, în starea ei primordială, era un Rai şi o Biserică, al cărei preot era omul. Creaţia, lumea, cosmosul sunt o podoabă care mărturisesc despre perfecţiunea dumnezeiască şi armonia ce conduce spre desăvârşirea divină. "Tot universul este o uriaşă muzică generală, formată din nenumăratele melodii ale părţilor, iar în om se reflectă această muzică în mod deosebit prin afectivitatea lui conştientă. Totul e un imn de laudă nesfârşit de bogat şi de variat, produs de Dumnezeu şi adresat lui Dumnezeu" (Preot Prof. Dumitru Stăniloae, "Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă", 1988, p. 428).

După cum citim în Sfânta Scriptură, creaţia ieşită din mâinile lui Dumnezeu era bună foarte (Fac. 1, 31). Starea primordială a primului om era aşadar o stare de fericire. Omul era în armonie cu Dumnezeu, cu sine, şi cu natura externă. "În Rai, Adam vedea cu o minte care era plină de iubire, cu un suflet umplut de puterea Duhului dumnezeiesc, nu numai pentru că el însuşi era deplin unificat, ci şi pentru că trăia într-o creaţie plină de Duhul dumnezeiesc. Nu era nici o separaţie între creaţie şi lumea energiilor divine, nici o contradicţie între tendinţele omului, nici o separaţie între ele şi puterile superioare dumnezeieşti" (Preot Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, p. 325). Omul a fost creat pentru fericire veşnică, o fericire de care nimeni nu putea să-l lipsească, în afară de el însuşi.

Adam nu se afla la capătul final al slavei, ci la începutul ei

Aşa cum ieşise din mâinile Creatorului, cel dintâi om era perfect. Dar "Adam nu se afla la capătul final al slavei, ci numai la mijlocul ei" (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 1030, în "Filocalia", vol. IX). El se afla într-o slavă şi cinste mijlocie, era în desfătarea Raiului, în rugăciune, în vedere duhovnicească, cu simţurile întregi, nevătămate şi aflându-se în starea cea după fire, precum a fost zidit. Omul a fost înzestrat de Creator cu facultăţi care aveau menirea de a-l ajuta să ajungă la asemănarea cu Cel al cărui chip era. El nu era desăvârşit, ci era chemat să ajungă el singur la desăvârşire prin propria sa voinţă, a fost chemat să aleagă calea arătată de Dumnezeu, cea a împlinirii poruncii date de El. Odată alegând calea binelui, omul avea să fie ajutat continuu de harul lui Dumnezeu, pentru a putea ajunge la desăvârşirea deplină. În starea de origine, primordială, omul are o fire îndumnezeită, peste care s-a revărsat mult har.

Perfecţiunea lui Adam nu trebuie luată în sens absolut, ci numai relativ, căci trebuie a se înţelege că era capabil de o perfecţiune mai înaltă, sau de o perfecţiune progresivă, căci absolut perfect, adică fără nici un fel de scădere, este singur Dumnezeu. Referindu-se la aceasta, părintele Stăniloae spune: "Nu era păcătos (Adam), dar nici împodobit cu virtuţi dobândite şi cu gânduri curate consolidate. Avea nevinovăţia celui ce nu a gustat păcatul, dar nu cea câştigată prin respingerea ispitelor... Trupul lui nu era robit legii automate a păcatului, dar nu avea nici forţa întărită prin deprindere de a rămâne imun faţă de o astfel de stare" (Preot Prof. Dumitru Stăniloae, "Teologia Dogmatică Ortodoxă", p. 281).

Această stare de perfecţiune relativă a primului om, ajutată de harul divin, se referă atât la suflet, cât şi la corp. Perfect era primul om din punct de vedere intelectual, pentru că mintea se afla într-o stare curată, luminată, dreaptă şi liberă de rătăcire, cunoaştere dreaptă şi mai ales în cunoaşterea Adevărului suprem, care e Bunul Creator. Aceasta reiese din faptul că a pus nume potrivite tuturor animalelor, a înţeles drept poruncile lui Dumnezeu, cu care sta în cea mai strânsă legătură, şi a cunoscut atât pe Dumnezeu, pe cât îi era de trebuinţă, cât şi lucrurile din natură. Voia lui era străină de orice răutate, supunându-se voii lui Dumnezeu, căci nu exista luptă între senzualitate şi spirit. Perfectivitatea relativă a primului om nu se mărginea

numai la suflet, ci şi la corp, căci corpul lui era sănătos, robust, plin de putere şi necuprins de dureri, suferinţe sau boli, de unde rezultă că durerile, suferinţele şi bolile nu sunt decât consecinţe ale păcatului. Nici o slăbiciune, nici o durere, nici o suferinţă nu-i atinsese şi n-avea să-l atingă niciodată şi de aceea şi trupul era destinat pentru nemurire, ca şi sufletul. Unele din aceste perfecţiuni, precum: mintea luminată, inima curată, voinţa ordonată şi trupul sănătos ţineau de însăşi firea omului, adică erau însuşiri ale lui, fără de care nu ni l-am putea închipui şi

n-ar fi fost superior celorlalte vieţuitoare de pe pământ. Altele, precum: nemurirea trupului şi desăvârşita armonie dintre trup şi suflet, erau perfecţiuni care nu ţineau de firea omului, ci-i erau date în dar de Dumnezeu.

Raţiunea i-a fost dăruită omului pentru a-L putea cunoaşte pe Dumnezeu

Când fac referire la starea primordială, scriitorii bisericeşti ai Răsăritului spun că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu raţiune pentru a-L putea cunoaşte pe El, cu dorinţă pentru a năzui spre El şi a se bucura de El. Pentru că a fost creat să se unească cu Dumnezeu, în sufletul lui i-a fost sădită dorinţa după Creatorul său, dorinţă care să-l facă să tindă spre înălţarea la El şi spre unirea cu El. I-a fost dăruită iuţimea pentru a o folosi împotriva a tot ce ar fi încercat să-l îndepărteze de Creatorul Său; i-a dăruit Dumnezeu libertate ca să Îl aleagă pe El; memorie ca să nu înceteze să-şi amintească de Dumnezeu care l-a creat şi care este Iubire şi să rămână mereu unit cu El prin legătura dragostei; aducerea-aminte de Dumnezeu i-a fost dăruită omului ca amintindu-şi porunca s-o împlinească şi aducându-şi aminte de binefacerile dăruite de Bunul Creator, să-L slăvească neîncetat; imaginaţia ca prin reprezentarea celor ce-l înconjurau să ajungă la contemplarea Lui. Înainte de căderea în păcat, omul îşi reprezenta lucrurile sensibile aşa cum sunt ele. Imaginaţia nu reprezenta un obstacol în relaţia omului cu Dumnezeu pentru că atunci omul nu cunoştea închipuirea necuviincioasă. Imaginile simple furnizate de imaginaţie nu erau provocate de patimi şi nici nu provocau ele însele patimi. Omul nu vedea cele de care era înconjurat decât în relaţie cu Creatorul său, contempla raţiunile duhovniceşti din făpturi şi îi dădea slavă lui Dumnezeu pentru înţelepciunea cu care a creat tot ceea ce există. De toate acestea omul trebuia să se slujească pentru a ajunge la starea de desăvârşire la care fusese chemat. Tot ceea ce cunoştea Adam nu cunoştea de la sine, ci facultăţile sale cognitive erau luminate de Duhul Sfânt, de aceea el avea o cunoaştere adevărată.

Adam şi Eva nu erau robiţi de concupiscenţă, suferinţă şi moarte

Adam şi Eva posedau trupuri omeneşti, dar, la început, înainte de păcat, nu erau supuşi la concupiscenţă, suferinţă şi moarte. Făcând referire la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Adam şi Eva trăiau fără căsătorie. Trăiau în Rai ca în cer şi se desfătau de prietenia lui Dumnezeu. Erau izgonite din sufletul lor dorinţa de împreunare, zămislirea, durerile naşterii, naşterea de copii, orice fel de stricăciune. Ca un curs de apă limpede izvorâtă dintr-un izvor curat era viaţa lor în Rai, împodobită cu fecioria" (Despre feciorie, în vol. "Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi", p. 26). Tot ceea ce exista întru început în Eden era bun. Adam îşi îndrepta toată puterea lui de iubire spre Creatorul Său şi bucuria lui cea mai mare era împărtăşirea de dragostea lui Dumnezeu. El se bucura de realităţile sensibile ale Edenului doar pentru că le vedea în relaţia lor cu Dumnezeu. Atât timp cât omul s-a bucurat de o viaţă de binecuvântare, el era liber de tirania patimilor şi imun la suferinţă şi moarte.

Dumnezeu l-a creat pe om pentru o viaţă fericită, sădind în el chipul Său, dar l-a înzestrat şi cu libertatea de a alege sau nu comuniunea cu El, căci în cazul în care Dumnezeu l-ar fi constrâns să fi îndeplinit ceea ce El dorea, omul ar fi făcut aceasta

într-un mod mecanic şi ar fi fost privat de adevărata fericire al comuniunii libere cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie, această comuniune fiind un rezultat al propriei sale voinţe şi al conlucrării acesteia cu harul lui Dumnezeu. Nu i-a forţat libertatea, pentru că s-ar fi pierdut tot preţul virtuţii, şi ca nu cumva chiar silit fiind şi neascultând, mai mare osândă

să-şi agonisească.

La început, omul a fost nemuritor sau muritor?

Şi trupul era nemuritor în înţelesul că omul avea putinţă, dacă asculta întru totul şi întotdeauna de Dumnezeu, să fie nemuritor şi după trup, dar nu în înţelesul că nu putea să moară. "Trupul omului până la căderea în păcat putea să se numească într-o privinţă muritor şi într-alta nemuritor - zice Fericitul Augustin. Muritor, pentru că putea muri; nemuritor, pentru că putea să nu moară. Căci una este a nu putea să mori, cum a făcut Dumnezeu pe unele fiinţe nemuritoare (îngerii) şi alta a putea să nu mori, cum a făcut Dumnezeu pe primul om" (Fer. Augustin, apud Pr. Ioan Mihălcescu, "Manual de Teologie Dogmatică", ediţia a III-a, p. 127). Dacă de la început omul ar fi fost nemuritor, ar fi fost Dumnezeu, iar dacă ar fi fost muritor, atunci Dumnezeu este principiul morţii. Măreţia sa consta din voinţa liberă de a alege dintre cele două posibilităţi. În starea primordială, Adam a avut nemurirea potenţială şi slava potenţială, dar s-a dezbrăcat de ele prin cădere, împreună cu toţi urmaşii. Prin păcat, oamenii au fost readuşi la moartea care era şi nu era proprie naturii lor. Omul nu a fost creat precis nici pentru nemurire, nici pentru moarte, iar Dumnezeu, lăsându-l să aleagă singur calea pe care va merge, l-a înzestrat cu tot ce avea nevoie ca să ajungă în final tot la El. Posibilităţile morţii existau; dar existau pentru a fi făcute imposibile. De fapt aceasta era proba impusă libertăţii lui Adam.

Rezumând învăţătura patristică referitoare la starea primordială, Jean-Claude Larchet conchide că "protopărintele Adam se ruga tot timpul la Dumnezeu, lăudându-L şi slăvindu-L neîncetat pe Creatorul Său, potrivit voii Acestuia. Având sădite în suflet cugetele cele dumnezeieşti şi hrănindu-se cu acestea, el petrecea pururi în contemplarea lui Dumnezeu. Cunoscând prezenţa energiilor dumnezeieşti în cele create, el se ridica prin făpturi la Creatorul lor şi le ridica şi pe ele la Dumnezeu prin el, care fusese făcut să le stăpânească, făcându-se astfel mijlocitor între Dumnezeu şi materie şi împlinind slujirea care-i fusese încredinţată de Dumnezeu, de a uni lumea sensibilă cu cea inteligibilă ... Văzându-L pururea pe Dumnezeu în orice fiinţă, el Îl vedea, de asemenea, în sine însuşi, căci curăţia inimii sale îi îngăduia să-L contemple în ea, ca într-o oglindă. El se putea bucura chiar de vederea lui Dumnezeu faţă către faţă... ducea o viaţă cu totul normală pentru că se conforma adevăratei lui naturi şi adevăratei lui meniri" ("Terapeutica bolilor spirituale", Sophia, 2001, p. 19-20).