Suferinţa - dialog al lacrimilor

Omul îşi probează valoarea şi nobleţea sa spirituală, tăria în ispite şi încercări şi nădejdea în Dumnezeu în momentele grele din viaţa sa, în situaţiile-limită, în clipele de încercare şi durere. Boala este un dialog al lacrimilor cu Părintele Ceresc, a Cărui prezenţă mântuitoare omul a refuzat-o în viaţa sa, prin slujirea faţă de păcat. Conştientizarea acestui fapt şi lupta de întoarcere a sa, fie chiar şi în ultimele clipe ale vieţii, precum a făcut-o tâlharul de pe cruce, pot răscumpăra o viaţă de păcate, reaşezându-l pe omul căit în dragostea lui Dumnezeu.

Ucenicii marelui duhovnic al Greciei contemporane, care a fost Părintele Porfirie, mărturisesc faptul că duhovnicescul avvă se ruga adesea cu rugăciunea: "Doamne, dă-mi cancer! Doamne, dă-mi cancer!" Şocaţi, l-au întrebat cum de cere acest lucru de la Dumnezeu, când ei caută să fugă şi să nu audă de această boală. Iar Părintele Porfirie le-a explicat că, în suferinţa oncologică şi mai ales în fazele ei terminale, atunci când ştiinţa medicală îşi demonstrează neputinţele ei, când nici unul dintre oameni şi nimic din ceea ce înseamnă leac omenesc nu îi mai poate schimba deznodământul vieţii, cel suferind se află într-un dialog tainic cu Dumnezeu. În acest dialog al suferinţei, al lacrimilor şi durerii, până la urmă nu mai rămân decât el singur şi Bunul Dumnezeu. Dacă îşi conştientizează starea sa trecută şi cere iertare de la El, are şansa să îşi răscumpere o viaţă petrecută, poate, în păcate şi să îşi mântuiască sufletul. Dacă, dimpotrivă, refuză până în ultima clipă această prezenţă divină şi se împotriveşte ei, îşi iroseşte singur şi cea din urmă şansă a fericirii sale veşnice. Prin urmare, suferinţa şi boala reprezintă o formă de descoperire mai dureroasă şi uneori chiar ultimă a lui Dumnezeu, un dialog cu tot mai puţine cuvinte şi tot mai multe lacrimi, pentru că puterile trupeşti îl părăsesc pe om, încetul cu încetul, lăsând loc lucrării înalte a sufletului; o ultimă încercare şi cale a Părintelui Ceresc de a-i oferi omului fericirea veşnică.

Viaţa - prietenă intimă cu suferinţa şi cu boala

Cuviosul Paisie Aghioritul obişnuia să spună că paşaportul spre rai are neapărată nevoie de viza încercărilor, în sensul că drumul spre desăvârşire, spre fericirea veşnică a vieţii viitoare trece, inevitabil, prin proba ispitirilor şi a încercărilor fără de voie, a supărărilor sau pătimirilor trupeşti şi sufleteşti, care îi întăresc creştinului voinţa şi îi intensifică nevoinţa. Toţi cei care s-au mântuit au păşit pe "calea cea strâmtă şi cu lacrimi", au suportat în însăşi fiinţa lor dureri şi încercări trupeşti sau sufleteşti, cu speranţa mângâierii şi a răsplatei viitoare.

Învăţătura tradiţională a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Răsăritene este aceea că necazurile, suferinţele, încercările, bolile fac parte din însăşi condiţia umană, o condiţie supusă durerii şi morţii, din cauza păcatului strămoşesc. Sfântul Isaac Sirul consideră că necazurile fără de voie sunt neapărat folositoare oamenilor, indiferent de treapta lor duhovnicească. Pentru cei căzuţi în păcate - spre a-i întoarce la adevăr şi bine, pentru cei sporiţi duhovniceşte - pentru a-i conduce tot mai departe în lucrarea virtuţilor. "Cine fuge de ispite sau de încercări, spune Sfântul Părinte, fuge de fapt de virtute."

Un alt scriitor filocalic, Cuviosul Nichita Stithatul, consideră încercările a fi mijlocul cel mai eficient de probare a iubirii noastre faţă de Dumnezeu şi a dorinţei de mântuire. Primirea lor, cu nădejde puternică în mila şi ajutorul Cerescului Părinte, purtarea lor cu demnitate şi nobleţe sufletească îi înfrumuseţează necontenit creştinului cununa mântuirii, cu nestematele virtuţilor; eschivarea, refuzul sau împotrivirea faţă de ele îl arată pe suflet a fi ataşat doar de lumea aceasta şi de plăcerile ei iluzorii, ceea ce poate conduce la suferinţă veşnică.

Aşadar, necazurile fac parte din iconomia mântuirii neamului omenesc şi a fiecărei persoane în parte.

Cauzele pătimirilor trupeşti şi sufleteşti

Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) dezvoltă o învăţătură duhovnicească realistă asupra cauzelor suferinţelor din viaţa omului, toate culminând în moarte. Sfântul Părinte identifică trei căi generale prin care omul poate ajunge să Îl descopere pe Dumnezeu şi, cultivând relaţia cu El, să îşi dobândească mântuirea. Cea dintâi dintre ele este socotită de Sfântul Maxim a fi lumea sau creaţia. Aceasta este operă a iubirii lui Dumnezeu, zidită ca un Rai potenţial şi o Biserică în extensie, în care omul a fost aşezat ca rege şi preot al tuturor celor create. Contemplându-i raţiunile, adică descoperindu-i sensurile ei profunde şi încercând să o transforme, printr-o lucrare duhovnicească susţinută, într-o anticameră a Împărăţiei lui Dumnezeu, omul ajunge să Îl descopere pe Creatorul ei şi să o transforme într-o scară către Împărăţia cerurilor. Însă mulţi dintre oameni exploatează lumea fără discernământ şi nu îi descoperă decât latura de plăcere, de folosinţă materială, nepătrunzându-i raţiunile adânci, ce conduc spre Ziditorul ei şi spre mântuirea omului.

Şi atunci, Dumnezeu, ca un Părinte Bun şi Iubitor, încearcă să se apropie de om pe o a doua cale, tot pozitivă ca şi cea dintâi, calea darurilor sau a binecuvântărilor pe care le revarsă asupra tuturor, împărtăşindu-le harul Său sfinţitor. Viaţa, sănătatea, inteligenţa, înţelepciunea, frumuseţea fizică sau morală, reuşitele profesionale sau duhovniceşti, toate acestea sunt roade ale împreună-lucrării omului cu Dumnezeu, ale ajutorului covârşitor primit de la Părintele Ceresc. Însă şi de această dată, ca efect al trufiei luciferice, al blestematei patimi a mândriei, omul este tentat, cel mai adesea, să socotească toate aceste împliniri a-i aparţine în mod exclusiv lui. În ecuaţia vieţii sale, în care greutatea cea mai mare o are propria persoană, Dumnezeu rămâne o necunoscută sau, în cel mai fericit caz, o infimă variabilă. În acest fel, el se izolează în cochilia egoismului, rupându-se nu numai de Dumnezeu, ci şi de semenii săi, se închide în carapacea iubirii de propria fiinţă, aflându-se într-o percepţie pervertită a propriei sale valori.

Văzând aceasta, Acelaşi Dumnezeu Bun şi Iubitor, Care nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui, ca un Pedagog mântuitor, foloseşte o a treia şi ultimă cale de uşurare a sufletului din întunericul păcatelor în care acesta trăieşte şi de îndrumare a lui spre lumină - calea încercărilor, a pătimirilor, a suferinţelor fără de voie, a durerilor şi a bolilor, nedorite şi necerute, dar pe care omul le atrage asupra lui tocmai din lipsa sa de discernământ. Iar apăsarea acestora este proporţională, pe de o parte, cu virtuţile sau cu păcatele personale, astfel încât şi precum învaţă duhovniceşti Părinţi cei mai încercaţi sunt cei virtuoşi, dar şi cei păcătoşi; iar pe de altă parte, în cazul celor din urmă, păcatele sunt proporţionale cu gravitatea, vechimea, intensitatea săvârşirii lor, cu robia faţă de ele. Diaconiţei Olimpiada Sfântul Ioan Gură de Aur îi scria despre suferinţele celor drepţi că, "fiecare îşi va lua plata sa după osteneala sa; nu după mărimea faptei, ci după mărimea suferinţei" şi "cu cât lupta e mai mare, cu atât şi cununile sunt mai frumoase şi răsplata mai strălucită. Şi cu cât viaţa e mai plină de dureri, cu atât vei avea mai multe de câştigat dacă o înduri cu mulţumire". Despre durerile celor fărădelege, Sfântul Părinte arăta că trimiterea de încercări păcătoşilor în această viaţă este o dovadă de imensă milostivire a Tatălui Ceresc, căci "prin răbdarea necazurilor, răul este pedepsit, iar păcatele ispăşite".

Sfântul Chiril al Ierusalimului ne învaţă că nu Dumnezeu aduce asupra noastră necazuri şi încercări, ci noi înşine, din libera şi greşita întrebuinţare a voinţei noastre, le introducem în fiinţa şi viaţa noastră sau, cum se exprimă Sfântul Părinte, "fiecare dintre noi îşi alege pedepsele atunci când păcătuieşte cu voie".

Cauzele cel mai des invocate de scriitorii duhovniceşti în explicarea suferinţelor şi a pătimirilor fără de voie sunt: păcatul strămoşesc, actualizat în multitudinea de păcate personale; lipsa de grijă şi de rânduială în cele trupeşti şi sufleteşti; neascultarea. În sinteză, cauza generală a tuturor încercărilor din viaţa omului o reprezintă păcatul personal, nebunia îndepărtării lui de Dumnezeu.

Boala - o a doua formă de asceză, datorată lipsei celei dintâi

Boala este socotită, astfel, o a doua formă de asceză, datorată tocmai lipsei celei dintâi. Dacă omul nu are o bună rânduială a vieţii sale, o cumpătare şi chibzuinţă a tuturor trebuinţelor lui şi a modului de împlinire a lor, în vederea progresului duhovnicesc, ajunge mai târziu să regrete această lipsă de discernământ spiritual. Cu alte cuvinte, excesele tinereţii şi ale adolescenţei se resimt dramatic la maturitate şi bătrâneţe. Dacă nu am avut un bun control asupra vieţii noastre atunci când acest lucru ne-ar fi fost în putinţă, vom avea de îndurat multe privaţiuni şi dureri mai târziu. Dacă omul nu a postit, nu s-a înfrânat, nu a trăit cumpătat atunci când ar fi putut face acest lucru, când puterile trupeşti şi spirituale îl ajutau, va avea de suferit mai târziu pentru aceste greşeli, iar izbăvirea nu-i va mai putea veni de la un trup sleit de puterile sale prin excese şi dezechilibre. Lipsa ostenelilor şi a nevoinţelor de voie, liber asumate conduce la primirea celor din nevoie de îndreptare şi întoarcere, de pocăinţă şi mântuire. Din această perspectivă, suferinţele mai sunt socotite şi "toiagul Judecătorului", o formă a "certării pedagogice" a lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră.

Spiritualitatea ortodoxă, sublimul mod de a trăi viaţa, este însă alături de creştin şi nu îl condamnă pentru păcatele trecute, pentru greşelile anterioare atunci când el arată pocăinţă şi dorinţă de îndreptare, iar încercările sau suferinţele constituie o astfel de nevoinţă asumată. Îl mângâie şi îl încurajează în purtarea lor cu demnitate şi tărie morală, vorbindu-i despre rolul ascetic, expiatoriu sau curăţitor al încercărilor şi suferinţelor prezente. Sau, cum spun Sfinţii Varsanufie şi Ioan, boala se socoteşte celui care o suportă cu răbdare "în loc de nevoinţă sau chiar şi mai mult", de aici şi îndemnul lor: "Rabdă mulţumind şi vei fi miluit degrabă de Dumnezeu".

Purtarea crucii sau descoperirea sensului profund duhovnicesc al suferinţei

Însăşi denumirea profană a stării de suferinţă din perspectiva celui ce o trăieşte, aceea de "pacient", vine din limba latină şi înseamnă "cel ce rabdă", de la patientia â răbdare, arătând atitudinea sau conduita cu care omul trebuie să înfrunte toate încercările şi suferinţele, trupeşti sau sufleteşti.

Fiecare încercare, suferinţă sau boală nu trebuie înţeleasă ca o pedeapsă implacabilă a lui Dumnezeu asupra noastră. Mult mai folositor îi este creştinului aflat pe patul de suferinţă să descopere cauzele ei naturale sau morale şi să încerce, cu ajutorul medicilor trupeşti şi sufleteşti şi atât cât îi mai stă în putinţă, să întoarcă situaţia în favoarea sa, vremelnică sau veşnică. Să încerce în primul rând să înlăture cauzele care le-au produs, dacă acest lucru mai este posibil, ori să le limiteze efectele printr-o conduită plină de discernământ. Lucrul cel mai important într-o suferinţă, oricare ar fi aceasta, de la cele mai uşoare şi scurte şi până la cele mai grele şi fatale, este a-i pătrunde adâncile ei raţiuni, a încerca să îi aflăm cauzele, manifestările şi modurile de izbăvire din ele. Suferinţele sunt asemenea unor semnale de alarmă şi avarie în viaţa noastră, care ne anunţă că unele lucruri nu sunt la locul lor şi nu sunt aşa cum ar trebui ele să fie.

Prin urmare, în orice necaz sau boală, omul nu trebuie să se considere un nedreptăţit şi încercat fără motiv şi mai greu decât are el puterea de a suporta, ci să se întrebe de ce s-au ivit în viaţa sa acestea, căror cauze se datorează ele, iar odată aflate acestea, să încerce să le limiteze, până la înlăturarea lor deplină. Aşadar, nu cârtirea sau împotrivirea sunt atitudinea corectă în starea de suferinţă, ci identificarea rapidă a sursei ei, precum şi a mijloacelor medicale şi spirituale de uşurare a ei.

Asumarea crucii, aflarea "filosofiei" lor, adică a înţelege cauzele, limitele, dar şi mijloacele de uşurare a suferinţei, fie chiar şi numai din punct de vedere spiritual, printr-o conduită plină de credinţă şi speranţă creştină, le uşurează apăsarea. Refuzul sau încercarea de neacceptare a lor înmulţeşte durerea. Din acest motiv, acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că "răbdarea înjumătăţeşte durerea", în sensul că înţelegerea profundelor semnificaţii ale bolii ne ajută să o purtăm cu nădejde, în timp ce prin împotrivirea faţă de ea, ne împovărăm singuri durerea. S-a constatat medical că fiecare persoană îşi trăieşte suferinţa într-un mod absolut personal, în funcţie de arhitectura lui sufletească, de structura emoţională proprie, că aceleaşi boli şi la aceleaşi persoane, în aceleaşi stadii de evoluţie, produc totuşi efecte diferite şi sunt suportate în mod deosebit. Pentru unii, chiar şi cea mai mică suferinţă este considerată o damnare, un necaz de nedepăşit, în timp ce alţii, mult încercaţi, se bucură pentru fiecare clipă în care durerile lor îngrozitoare par a se fi uşurat câtuşi de puţin, dacă nu prin vreo terapie miraculoasă, măcar printr-o abordare duhovnicească şi optimistă a şanselor de vindecare. Odată conştientizate cauzele suferinţelor sale şi resimţite efectele lor, un bun creştin trebuie să ceară ajutorul medicilor trupeşti, dar mai ales al "Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre", trebuie să solicite lucrarea mângâietoare a sfinţiţilor slujitori, prin mijloacele de vindecare trupească şi sufletească, între care excelează rugăciunea.

Învârtoşarea omului însă, căutarea de "ţapi ispăşitori", încercarea de a-şi refuza propria condiţie şi suferinţă, cârtirea şi împotrivirea faţă de propria-i situaţie şi faţă de Dumnezeu îi adâncesc durerea, nu doar fizică, ci şi spirituală, şi nu doar în lumea aceasta, ci în veşnicie.

Pe bună dreptate, s-a spus că valoarea unui om se demonstrează prin cantitatea de suferinţă pe care acesta poate să o suporte cu demnitate sau că "sufletele tari rabdă în tăcere". Ceea ce nu trebuie să îşi piardă omul niciodată, în necaz şi suferinţă, sunt încrederea nestrămutată în Dumnezeu, speranţa statornică în ajutorul Lui, convingerea fermă că toate suferinţele prezente, oricât de multe şi de grele ar fi ele, se vor încheia odată şi odată, cel mai târziu împreună cu ultima pâlpâire a vieţii sale, dar că, după toate aceste încercări şi ca urmare a întoarcerii şi a căinţei sale, îl va aştepta răsplata cea nepieritoare în Împărăţia iubirii veşnice şi a luminii neînserate, o împărăţie şi o lume în care nu vor mai exista durere, întristare şi suspinare, ci fericirea veşnică a comuniunii cu Dumnezeu şi cu "prietenii" Săi.