Tâlcuirea „Schimbării la Față” la teologi mai noi şi mai vechi

Schimbarea la Față ocupă un loc central și de maximă importanță în viața Mântuitorului, momentul fiind pentru ucenici o pregustare a Învierii Sale. Evenimentul a avut loc cu puţin timp înainte de Sfintele Pătimiri, având ca scop principal întărirea credinței ucenicilor. Pornind de la observaţiile părintelui Dumitru Stăniloae şi ale Mitropolitului Hierotheos Vlachos, vom ajunge la omiliile dedicate acestui praznic de Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul.

Relatat cu multe sau pu­ține amănunte de către trei din cei patru evan­gheliști (Matei 17, 1-8, Marcu 9, 2-8 și Luca 9, 28-36), momentul urma să fie prăznuit în luna martie, în funcție de data prăznuirii Paș­tilor. Pentru a nu fi suprapus cu Lăsatul secului de brânză, Părinții au hotărât sărbătorirea lui la data de 6 august, cu 40 de zile înaintea praznicului Înălțării Sfintei Cruci, care reamintește și reactualizează pătimirile și moartea pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. Învă­țătura de credință despre iconomia lui Hristos, unele stihiri, condacul și alte cântări ale praznicului mărturisesc dorința lui Hristos de a întări ucenicilor credința în dumnezeirea Sa: „Când Te vor vedea răstignit, au să cunoască Patima cea de bunăvoie și să propovăduiască lumii că Tu ești raza Tatălui”.

Șase motive principale pentru care Hristos S-a schimbat la Față

Înțelesurile teologice și tâlcurile duhovnicești ale praznicului Schimbării la Față au fost cercetate de marii Sfinți Părinți ai Bisericii: Ioan Damaschinul, Andrei Criteanul, Leon cel Mare, Chiril al Alexandriei și mulți alții. Părintele profesor Dumitru Stăniloae, într-un comentariu dedicat acestui praznic în cartea Iisus Hristos, Lumina lumii și îndumnezeitorul omului, identifică șase motive principale pentru care Hristos S-a schimbat la față pe Muntele Taborului.

Ca dovadă anticipată a Învierii și dumnezeirii Sale, dovada mântuirii tuturor celor ce cred în El și confirmarea mărturisirii apostolilor dată prin Petru în Cezareea. Arată că între iubirea, puterea Sa dumnezeiască și jertfa Sa nu este contrazicere, căci moare de bunăvoie, dar și înviază.

Hristos le arată apostolilor că S-a coborât și Se va înălța prin jertfă nu numai pe Sine ca Om, ci și pe ceilalți oameni care cred în El. Aceasta este semnificația pre­zenței profeților Moise și Ilie. Iar transfigurarea feței, trupului și a hainelor arată anticipat transfigurarea întregului cosmos.

Mărturia Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultați!” (Matei 17, 5), arată că Mântuitorul Hristos este Fiul Tatălui veșnic, Dumnezeu și Om în același timp, dar mai arată că toți cei care cred în El vor deveni fiii Tatălui ceresc, prin înfierea pe care o dă trăirea în Duhul Sfânt.

Arătându-Se pe Tabor în lumină dumnezeiască cu trupul, Hristos dezvăluie înveșnicirea trupului omenesc și marea iubire și apropiere pe care o are Dumnezeu față de noi. Lumina și bucuria învierii se arată acum pe fața lui Moise, a lui Ilie și a tuturor oamenilor, lucru care nu se mai întâmplase niciodată până atunci, toți trăind bucuria comuniunii în iubire cu Hristos.

De bucuria acestei comuniuni, sfinții și toți cei mântuiți nu se mai satură niciodată. Lumina comuniunii cu Hristos este nesfâr­șită, la fel ca bucuria pe care o aduce; de aceea, apostolii vor să înveș­nicească acel moment, exprimându-se prin Petru: „bine ne este să fim aici”, „să facem trei colibe” (Matei 17, 4).

Lumina care va iradia din Hristos în veacul viitor, umplându-i pe toți de lumină sau făcându-i pe toți lumină, nu va anula trupurile, dar lumina în care se văd face să nu se mai simtă spațiul. Hristos nu S-a mulțumit să-i convingă pe ucenici doar cu învățătura Sa, ci le-a arătat în mod vizibil că El este Persoana dumnezeiască a umanității.

Trei momente în care Hristos Îşi arată slava

Mitropolitul și teologul grec Hierotheos Vlachos de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, în cartea sa Predici la Marile Sărbători, face un amplu comentariu teologic al praznicului Schimbării la Față, aducând în atenție unele obser­vații ale Sfin­ților Părinți. El spune că momentul Schimbării la Față, în care Hristos Şi-a dezvăluit o parte din frumusețea, lumina și slava Sa veșnică (toate acestea fac parte din dumnezeirea Sa, numită Theotita, comună tuturor celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi), este precedat de alte două momente în care Hristos Își descoperă și Își arată puțin din slava Sa apostolilor Săi.

Primul este cel al chemării celor doi ucenici (Andrei și Ioan), după ce Ioan Botezătorul L-a prezentat ca „Miel al lui Dumnezeu” (Ioan 1, 36). Aceștia L-au întrebat: „Rabi (Învățătorule), unde locuieşti?” Iar Hristos i-a chemat să vină la El. Conform Sfântului Evanghelist Ioan, „au mers deci și au văzut unde locuia și au rămas la El în ziua aceea” (Ioan 1, 35-39). Mitropolitul Hieroteos afirmă că Hristos, atunci când Şi-a întors fața spre cei doi, le-a descoperit puțin din frumusețea dumnezeirii Sale, iar cei doi viitori apostoli, ascultându-I dulcile cuvinte, au contemplat toată ziua slava luminii feței lui Hristos, căci casa lui Dumnezeu este lumină neapropiată.

Al doilea moment este cel al chemării apostolilor, între care se afla și Petru, la prima minune a prinderii peștilor. După ce toată noaptea s-au ostenit în zadar, fără a prinde vreun pește, atmosfera creată de minunea săvârșită a adus peste cei prezenți o teamă sfântă, simțământul prezenței lui Dumnezeu. Petru a căzut la picioarele lui Hristos și I-a spus: „Doamne, ieși de la mine, căci sunt om păcătos” (Luca 5, 8). Cuvintele sale sunt rodul fricii de Dumnezeu și al simțirii prezenței Lui.

Fără a intra în multiplele comentarii teologice pe care Mitropolitul Hierotheos le face în legătură cu ­evenimentul propriu-zis al Schim­bării la Față, amintim observația că Hristos nu S-a transformat, ci a lăsat să se vadă, atât cât au putut ucenicii, ceea ce era El de fapt, le-a arătat o rază a dumnezeirii Sale. Hristos a mai arătat atunci, potrivit Sfântului Ioan Damaschin, firea umană îndumnezeită, în momentul unirii ipostatice, realizată la Buna Vestire, în pântecele Prea­sfintei Fecioare. Sfântul Grigorie Palama observă că ucenicii n-ar fi putut vedea lumina necreată dacă nu ar fi fost curățiți ca să o poată primi, să fie ei înșiși în lumină. Observația sa este rodul expe­rienței duhovnicești. În acest sens avem un fapt relevant: întâlnirea Sfântului Serafim de Sarov cu ucenicul său Motovilov, căruia i-a fost dat să vadă slava și lumina taborică prin mijlocirea duhovnicului său. Am luat ca bază de analiză aceste observații ale sfinților și teologilor amintiți în comentariul pe care urmează să-l facem asupra omiliilor dedicate acestui praznic de către Sfântul Antim Ivireanul, mare teolog, orator și clasic al literaturii române.

Tâlcul praznicului Schimbării la Față în Didahii

Omilia Sfântului Ierarh Antim Ivireanul este cuprinsă în cartea Didahiilor sale. Dintru început observăm că modul exegetic de abordare al Sfântului Antim la praznicul Schimbării la Față este potrivit cu caracteristicile principale ale sufletului său. În persoana Sfântului Ierarh vedem icoana călugărului plin de smerenie, de umilință, care strălucește prin curăția vieții, prin trăirea și mărturisirea Ortodoxiei, prin adâncimea credinței. El, însă, nu este doar monahul smerit și cărturar, ci și străinul între străini, devenit prin harul lui Dumnezeu Mitropolit al Țării Românești. Ca păstor, a fost adânc pătruns de conștiința răspunderii în fața lui Hristos pentru păstoriții săi, fapt pe care-l reamintește mereu ascultătorilor săi. În fața lor, se prezintă cu smerenie, dar în același timp, plin de înțelepciune și cunoaștere duhovnicească, cumpătat și măsurat în purtare și-n vorbe. În didahiile sale urmărește să transmită în­vă­ță­­tura și teologia Bisericii Ortodoxe, care duce la umilință și pocăință, prin care sfântul vede po­sibilă realizarea mântuirii păs­toriților săi.

În descrierea evenimentului Schimbării la Față, Sfântul Antim îşi începe omilia prin prevestirea pe care Hristos a făcut-o ucenicilor Săi despre pătimirile Sale și moartea Sa pe Cruce. Aceasta o face în urma mărturisirii lui Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16) la întrebarea expresă și premeditată a Mântuitorului: „Cine spun oamenii că sunt Eu?” (Matei 16, 15). Apoi el descrie ascultătorilor săi modalitatea în care Mântuitorul Hristos i-a luat pe cei trei, cei mai aleși dintre apostoli, Petru, Ioan și Iacob, schimbându-Se la Față înaintea lor. „Şi a strălucit fața Lui ca soarele, iar hainele I s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2), spune Evanghelia.

El arată la început sensul teologic pentru care Hristos S-a schimbat la Față: acela de a-i întări pe ucenici în credința în dumnezeirea Lui, mai ales atunci când va fi prins, batjocorit, răstignit și omorât. Drept aceea, spune Sfântul Antim: „Lăsă El, astăzi, de strălucește întru Dânsul, lumina aceea care va străluci pe trupurile sfinților Lui, când vor lua cununa cea desăvârșită a bucuriei lor”. Spre a-și întări expresia, mai amintește un verset din Evanghelia lui Matei: „Atunci sfinții vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor” (Matei 13, 43). În legătură cu momentul propriu-zis al Schimbării la Față, Sfântul Antim nu folosește expresia față, ci obrazul Domnului. Și are în descrierea sa o remarcă de mare adâncime teologică și în acelaşi timp de mare frumusețe literară, spunând: „În obrazul lui Hristos strălucea o anumită fru­musețe și podoabă cerească, de care s-au îndrăgostit ucenicii”. Este acea frumusețe de care s-au rănit la inimă mucenicii și mu­ce­nițele, cuvioșii și cuvioasele, acea lumină dulce și frumusețe a Mirelui ceresc Hristos, de care ne vom desfăta deplin în veacul viitor. Sfântul Antim, cuvios și mucenic, a fost și el îndrăgostit, rănit la inimă de frumusețea ­Mirelui ceresc. El descrie plin de uimire frumusețea și podoaba ­dumnezeiască ce strălucea pe ­fața lui Hristos, într-o frază de mare frumusețe: „De s-ar aduna într-un loc toată frumusețea și podoaba pământească și cerească, nici într-un chip n-ar putea ca să veselească ochii și inimile celor ce privesc la dânsa, precum a veselit lumina aceea ochii și inimile ucenicilor lui Hristos”.

După ce descrie arătarea lui Moise și Ilie („care împărtă­șindu-se și ei de slava cea veșnică a Fiului lui Dumnezeu, grăiau cu El despre pătimirile Sale și moartea Sa pe cruce”), Sfântul Antim contemplă taina în uimire, minunându-se de bunătatea dumnezeiască și iubirea nesfârșită a Mântuitorului Hristos. Acestuia Îi este mai firesc să trăiască în lumina veșnică, pe care o poartă întru Sine, ca Fiu al Dumnezeu, decât să-Și ascundă lumina, pe care o arată acum celor trei ucenici. În extazul lor, ucenicii ar fi vrut să înveșnicească momentul, iar Petru a grăit: „Bine ne este să fim aici…, să facem trei colibe” (Matei 17, 4). În acel moment lumina și-a mărit intensitatea, venind un nor de lumină. Din nor s-a auzit glasul Părintelui ceresc: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultați” (Matei 17, 5). Sfântul Ierarh Antim desprinde din acest episod două idei principale: impor­tanța crucii sau necesitatea sufe­rinței lui Hristos pentru mântuirea noastră şi răspunsul omului la jertfa lui Hristos, pe care el îl vede prin ascultarea și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Iată că noi, oamenii, nu putem trăi fără Dumnezeu, fără Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întrupat din Preasfânta Fecioară Maria, Care a trăit și S-a jertfit pentru noi. Fără El și fără jertfa Lui, noi nu ne putem mântui. De aceea, pentru a ne mântui, ni se cere să-L ascultăm și să-L slujim cu drag. Să-I slujim cu frică și să ne bucurăm de El cu cutremur, așa cum ne învață psalmistul David (Psalmul 2, 11). În fața umilin­țelor și suferințelor îndurate de Mântuitorul Hristos pentru mântuirea noastră, Sfântul Ierarh Antim cere credincioșilor săi pocăință și umilință recunoscătoare, dar mai ales cere ascultare față de Acesta și de poruncile Lui. De aceea el își încheie omilia cu o fierbinte rugăciune adresată Mântuitorului, ca El Însuși să lumineze mințile și inimile ascultătorilor, spre a înțelege și face voia lui Dumnezeu. Să le dea pocăință și ascultare, să-i întărească în lupta duhovnicească. Să-i „hăruiască cu biruință asupra vrășmașilor și asupra ispitelor și curselor lucrate de aceștia”.