Templul Dumnezeului nostrum

În relatarea lui Ezdra (Ezdra 7-10; Neemia 8), o notiţă fugitivă atrage atenţia la o analiză mai atentă: "Şi le-am dat acestora însărcinare către Ido, care era căpetenie în ţinutul Casifia, şi le-am pus în gura lor ce să grăiască cu Ido şi cu fraţii lui, şi cu cei încredinţaţi templului din ţinutul Casifia, ca să ne aducă slujitori pentru templul Dumnezeului nostru" (Ezdra 8:17). Despre ce templu poate fi aici vorba?

Pentru a înţelege miza teologică deosebită a acestui verset, trebuie să mergem mai adânc în timp. În 622 î.Hr., în anul al 18-lea de domnie, regele Iosia a descoperit în timpul lucrărilor de renovare de la templu cartea Legii (sefer hattora) (4 Regi 22:8). Citindu-i-se din cartea respectivă, reacţia regelui este sugestivă: "Şi-a sfâşiat hainele sale" (v. 11), pentru că a fost speriat de ameninţările din textul respectiv. În capitolul următor, 23, se relatează cum regele Iosia declanşează o reformă religioasă pe baza cărţii descoperite: "Apoi s-a dus regele în templul Domnului şi toţi Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au mers cu el, şi preoţii şi proorocii şi tot poporul de la mic până la mare şi au citit în auzul lor toate cuvintele cărţii legământului, ce s-a găsit în templul Domnului" (4 Regi 23:2). Regele a încheiat înaintea Domnului legământ ca poruncile auzite să fie urmate (v. 3), de aceea, obiectele idolatre sunt scoase afară din templul din Ierusalim şi distruse. În v. 5 se spune că "i-a izgonit pe preoţii idolilor (kemarim) pe care-i puseseră regii Iudei" şi care îi tămâiaseră pe idoli (Baal, Aşera, astrele), însă în v. 8 i-a scos afară pe "preoţii (cohanim) din cetăţile lui Iuda", stricând "înălţimile de la porţi". Biblia sinodală traduce termenul cohanim prin "preoţii idoleşti", dar de fapt aceştia sunt preoţi levitici. În v. 9 se precizează că aceşti preoţi ai înălţimilor (cohanei habbamot) "nu aduceau jertfe pe jertfelnicul Domnului celui din Ierusalim, ci mâncau numai azime cu fraţii lor".

Reforma lui Iosia şi Deuteronomul

Contextul întăreşte ideea că aceşti cohen-i sunt preoţi levitici. Cei din Ierusalim sunt numiţi fraţii lor, înţelegându-se deci că ar fi avut dreptul, dacă doreau şi mergeau în Ierusalim, să aducă jertfe împreună cu aceia. Ei trebuie deosebiţi de preoţii idolatri, kemarim, despre care nu se spune că aveau descendenţă levitică (cei din Ierusalim nu sunt fraţii lor). Şi în Septuaginta se observă această diferenţă: preoţii idolatri sunt numiţi komarim (o transliterare a formei ebraice, într-o pronunţie apropiată), pe când pentru cea de-a doua grupă se foloseşte termenul obişnuit pentru preoţi, hiereis.

Rezultă aşadar că, pe lângă purificarea de idoli, reforma lui Iosia a însemnat şi altceva, mult mai interesant: interzicerea sanctuarelor din provincie, aşa-zisele "înălţimi", la care slujeau preoţi levitici. Erau sanctuare iahviste, deci reforma religioasă a echivalat cu o adevărată centralizare a cultului. Templul din Ierusalim rămâne singurul sanctuar legal, celelalte fiind interzise. Sunt ucişi şi preoţii (cohanim) din Samaria, pentru că aceştia au abdicat de la credinţa iahvistă (v. 20).

Această reformă centralistă a regelui Iosia şi-a lăsat o amprentă profundă asupra Bibliei ebraice. Întreaga istorie de la Moise până la sfârşitul regatului sudic, la cucerirea Ierusalimului de către babilonieni din 586 î.Hr., este prezentată în cărţile Deuteronom, Iosua, Judecători, 1-4 Regi avându-se în fundal necesitatea existenţei unui singur sanctuar.

În Pentateuh însă, primele patru cărţi prezintă ca o normalitate ridicarea de sanctuare şi în alte locuri, unele fiind înfiinţate chiar de patriarhi (Avraam în Mamvri şi Beer-Şeba, Iacob în Betel etc.). Doar Deuteronomul conţine expres porunca sanctuarului unic: "Să pustiiţi toate locurile în care popoarele ce le veţi supune au slujit dumnezeilor lor, cele din munţii înalţi, cele de pe dealuri şi cele de sub orice copac umbros. […] Iar Domnului Dumnezeului vostru să nu-I faceţi aşa; ci la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru din toate seminţiile voastre, ca să-Şi pună numele Său asupra lui, să veniţi să-l cercetaţi" (Deuteronom 12:3-5). Aşadar, jertfele pot fi aduse doar în locul ales, sugerându-se că este unul singur şi fiind identificat desigur cu Ierusalimul.

De altfel, cartea Legii descoperită în templu a fost identificată de cercetători tocmai cu Deuteronomul, în forma sa primară (cap. 12-26). Manualele de studiu biblic îi acordă paternitatea identificării lui De Wette, deşi au fost autori şi înainte de el care au făcut afirmaţii în aceeaşi direcţie (John W. Rogerson, W.M.L. de Wette Founder of Modern Biblical Criticism: An Intellectual Biography, JSOT Press, Sheffield, 1992, JSOTSupp 126, p. 42).

Preotul Ezdra

Această concepţie deuteronomică şi deuteronomistă a devenit de la sine înţeleasă în redactarea sacerdotală a Pentateuhului, unde Cortul Sfânt (Ieşire 25-31; 35-40) este descris ca un precursor al Templului din Ierusalim.

În perioada postexilică, în noua configurare politică în care Iudeea a fost inclusă (provincie în cadrul satrapiei "Dincolo de Eufrat" sau Transeufratene), centralizarea cultului este fundamentul reîntoarcerii în patrie a exilaţilor şi al demersurilor de rezidire a Templului din Ierusalim distrus în 586 î.Hr.

Acum Ezdra, "preotul şi cărturarul, care propovăduise în Israel cuvintele poruncilor Domnului şi ale legilor Lui" (Ezdra 7:11), se reîntoarce în ţară, în anul al şaptelea de domnie a lui Artaxerxe (dacă ar fi Artaxerxe 1 Longimanul [465-425 î.Hr.], atunci ar fi anul 458 î.Hr., dar dacă ar fi Artaxerxe 2 Ochus [405-359 î.Hr.], atunci ar fi vorba de anul 398 î.Hr. - cf. H.G.M. Williamson, Ezra and Nehemiah, Sheffield Academic Press, Sheffield, ed. 2, 1996, p. 13).

Revenind la textul nostru din Ezdra 8:17, observăm că se apelează la un oarecare Ido, din ţinutul Casifia, unde se găsea un "sanctuar" (ebr. maqom, literalmente "loc [sfânt]"). Dintre cei "încredinţaţi" templului de acolo sunt recrutaţi slujitori pentru templul din Ierusalim ("ca să ne aducă slujitori pentru templul Dumnezeului nostru"). Despre Casifia nu se cunoaşte nimic, nici despre Ido; Blenkinsopp consideră că Ido însuşi ar fi fost preot (Joseph Blenkinsopp, "Temple and Society in Achaemenid Judah", în: Philip R. Davies [ed], Second Temple Studies 1. Persan Period, JSOT Press, Sheffield, 1991 (JSOTSupp 117), p. 52). Dar ceea ce interesează cel mai mult în acest text este faptul că templul iahvistic din Casifia este implicit recunoscut de către preotul Ezdra, care se va implica prin ajutorul de personal primit în organizarea vieţii religioase din Ierusalim.

Altfel spus, se apelează la un templu iahvistic ilegal din perspectiva Deuteronomului (cartea Legii) şi reformei regelui Iosia în legătură cu centralizarea cultului. N-ar fi nici o problemă dacă recunoaşterea templului din Casifia ar fi venit de la un laic, dar cel care solicită sprijinul este chiar preotul Ezdra, restauratorul vieţii religioase prin excelenţă din perioada persană, postexilică.

Temple în afara ţării

Totuşi, exemplul nu este singular. În Elefantina, adică în sudul Egiptului, s-a descoperit o arhivă substanţială de papirusuri scrise în limba aramaică, provenind de la o comunitate iudaică stabilită acolo. În Elefantina a funcţionat un sanctuar dedicat lui Iahve la sfârşitul sec. 5 î.Hr. pe care populaţia egipteană l-a distrus în cele din urmă din cauza jertfelor practicate de iudei chiar în apropierea templului zeului Khnum, cel reprezentat cu cap de berbec (cf. Bezalel Porten et al., The Elephantine Papyri in English. Three Millennia of Cross-Cultural Continuity and Changes, E.J. Brill, Leiden, 1996 [DMOA 22], scrisorile B17 şi B21 din 410 î.Hr. şi puţin după 407 î.Hr., pp. 135-137; 148-149).

De asemenea, după Iosif Flaviu (Antichităţi 13:62-73), Onias 3 a primit permisiunea de la faraonul Ptolemeu 6 şi de la regina Cleopatra să ridice un templu dedicat lui Iahve în Leontopolis.

Se poate deduce de aici că reforma lui Iosia nu a avut rezultatul scontat. Chiar şi după reforma lui Iosia, miza reformei nu a fost recunoscută de către toate grupările iudaice. Dar ceea ce face din textul din Ezdra 8:17 un exemplu singular este recunoaşterea implicită a unui sanctuar din afara Israelului ca valabil; mai mult Ezdra, simbolul iudaismului prin excelenţă, apelează la suportul de personal de acolo. Această aprobare indirectă a existenţei unui templu în afara Israelului concordă cu direcţia universalismului local prezentă la unii profeţi (Sofonie, adaosuri la Isaia, Maleahi şi Iona). Pentru a te închina adevăratului Dumnezeu nu trebuie neapărat să apelezi la templul din Ierusalim, ci se deschide posibilitatea cultului local, în diaspora.