Unirea cu Dumnezeu şi rugăciunea

Ceea ce desemnăm sub numele de isihasm nu poate fi separat în realitate de învăţătura despre rugăciune, luată în considerare sub aspectul ei cel mai general, aşa cum este transmisă în Biserica ortodoxă. Şi nu este posibil să vorbeşti despre rugăciune izolând-o de ansamblul vieţii duhovniceşti. În Biserica Ortodoxă, unirea cu Dumnezeu este văzută ca o adevărată îndumnezeire, pe care mistica o exprimă prin metafore care sugerează o reală întrepătrundere a divinului cu umanul; metafore asemenea celei a fierului înroşit în foc, a fierului care rămâne fier şi care, în acelaşi timp, dobândeşte proprietăţile, lumina şi căldura focului. Sau o altă metaforă, cea a cărbunelui aprins ori a cristalului luminat de razele soarelui.

Iată cum se exprimă a­su­pra acestei teme Sfân­tul Maxim Măr­tu­ri­­sitorul (580-662), u­nul dintre Părinţii care au expus cel mai exact şi profund în­vă­ţătura unirii cu Dumnezeu: „O­mul îndumnezeit nu-şi mai pu­ne nădejdea în el; el este precum aerul, în întregime cu­prins de foc… Este ceea ce Mân­tuitorul a spus Tatălui, îm­­plinind în El Însuşi tipul, mo­delul, chipul după care trebuie să fim noi. Nu precum vo­iesc Eu, ci precum Tu voieşti (Mt. 26, 39). Şi, după El, Sfân­tul Pavel spune, ca şi cum s-ar ne­ga pe sine însuşi şi nu ar mai şti dacă mai are o viaţă a lui: Da­că mai trăiesc, nu eu tră­iesc, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 2, 20). Astfel, în toate lu­cru­rile nu mai există decât o sin­gură şi aceeaşi energie co­mu­­nă lui Dumnezeu şi celor care sunt vrednici de Dum­nezeu sau, mai degrabă, a­ceas­tă ener­gie este doar cea a lui Dum­nezeu, de vreme ce El, în în­tre­gi­me, îi umple de har pe cei vred­nici de aceasta, după cum e po­trivit cu bunătatea Sa“.

Întrebarea care se pune este în ce mod se realizează unirea cu Dumnezeu? Prin ce mij­loa­ce? Aici ne aflăm în faţa unei an­tinomii. Omul va atinge u­ni­rea cu Dumnezeu odată printr-o depăşire de sine, printr-un ex­taz (termenul trebuie luat nu în sen­sul unei experienţe psi­ho­lo­­gice, ci în sensul etimologic, ca­re se referă la o ieşire din si­ne) şi, pe de altă parte, printr-o en­sta­ză, o reintrare în sine-în­suşi. A­cestea sunt cele două as­pec­te antinomice, dar pe care tre­buie să le menţinem împre­u­nă.

Mai întâi omul este necesar să iasă din sine însuşi. Într-a­de­văr, un principiu fundamental, enunţat de întreaga tra­di­ţie creştină, este că Dumnezeu, în transcendenţa Sa, nu poate fi atins în mod real nici de sim­ţu­rile noastre, nici de mintea noas­tră, care analizează, com­pa­­ră, raţionează.

Curăţia, criteriul apropierii de Dumnezeu

Raţiunea noastră poate, de­si­­gur, să ajungă la o oarecare cu­­noştinţă despre Dumnezeu, dar aceasta este asemenea u­nui desen care reprezintă un iz­vor; el poate surprinde destul de bine realitatea, dar nu va po­toli niciodată setea. Doar ce­ea ce Sfinţii Părinţi numesc „sim­ţirea divinului“ poate să-L se­­sizeze pe Dumnezeu.

Iată ce scrie pe această temă Sfân­tul Grigorie Palama: „Oa­me­nii nu se pot uni cu dumne­ze­iasca şi de necuprins lumină da­că nu se curăţesc prin îm­pli­ni­rea poruncilor şi dacă nu se os­tenesc în rugăciune pentru a pri­mi puterea supranaturală a con­templaţiei. Cum vom numi a­ceastă putere care nu depinde de noi, nici de simţurile noastre, nici de raţiunea noastră? Es­te vorba de o simţire în­ţe­le­gă­toare şi dumnezeiască.“ Iar în­tr-un alt pasaj, citându-l pe Di­o­nisie Areopagitul, acelaşi sfânt spune: „Capacităţile inte­lec­tuale şi simţurile devin inu­ti­le când sufletul, deiform, se pre­dă razelor luminii inaccesi­bi­­le, într-o unire necunoscută, în­tr-un elan orb….“

Aceasta înseamnă că ne a­flăm în deplină „necunoaştere“ când Îl atingem pe Dumnezeu; noi suntem atunci ca orbi în raport cu facultăţile noastre na­tu­­ra­le. Iar Sfântul Grigorie a­da­u­gă: „Cred că a noastră cre­din­ţă es­te într-o anumită mă­su­ră o ve­dere prin care inima de­pă­şeş­te orice simţire şi orice ra­ţio­na­ment, căci ea trans­cen­de toate ca­pacităţile sufletului nostru.“

Întoarcerea la sine însuşi

Remarca este extrem de in­te­­resantă pentru că ea stabi­leş­te o continuitate între credinţa sim­plă, adică adeziunea la Dum­nezeu, faptul de a crede pur şi simplu ceea ce ne spune Dum­nezeu şi contemplaţie. Ci­tim în Evanghelie: Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, ci numai Fiul, Acesta L-a făcut cu­nos­cut. Aderând la Cuvântul lui Dumnezeu, dincolo de tot ce­ea ce putem înţelege, simţi şi per­cepe, noi primim o cu­noaş­te­re reală a lui Dumnezeu. Cre­din­ţa, aceea simplă, adeziunea la cuvântul lui Dumnezeu, răs­pun­zând unei chemări profund în­scrise în inima noastră de Du­hul Sfânt, ne permite deja să depăşim nivelul simţurilor şi al raţiunii.

„Există aşadar o vedere şi o în­ţelegere a inimii care de­pă­şesc ori­ce activitate intelectu­a­lă. Prin credinţă noi deja am de­pă­şit raţiunea…“, spune Sfân­tul Gri­gorie Palama.

Pentru a ajunge la Dum­nezeu, omul trebuie aşadar să ia­să din sine însuşi în sensul că tre­buie să renunţe la a se sluji de simţurile şi raţiunea sa, „să se lepede de toate luminile pe ca­re le poate dobândi prin si­ne“, pentru a nu lăsa să fie lu­mi­­nat decât de Cuvântul lui Dum­nezeu şi de flacăra interi­oa­ră a Duhului Sfânt.

Dar, în mod paradoxal, a­ceas­tă ieşire din sine însuşi co­in­­cide cu o întoarcere la sine, cum scrie şi Sfântul Vasile cel Ma­re: „Spiritul care nu este ri­si­pit printre lucrurile exteri­oa­re, nici împrăştiat în lume prin sim­ţ­uri, revine către el însuşi şi u­r­că prin el însuşi la gândirea lui Dumnezeu. Acolo, strălucind şi luminând din cauza fru­mu­­seţii divine, găseşte uitarea pro­priei sale firi.“

Acest text al Sfântului Va­si­le face într-un fel sinteza celor do­uă aspecte, de vreme ce omul re­intrând în sine însuşi, se de­pă­şeşte pe el. Şi aceasta pentru că ceea ce află în sine este chiar prezenţa lui Dumnezeu, a ha­rului dumnezeiesc, care îl tran­sfigurează interior în mă­su­ra în care îl primeşte şi îl smul­ge din sine însuşi, din li­mi­­tele propriei firi.

„Găseşte-ţi o mamă ca să devii fiu“

Pe această cale a unirii cu Dum­nezeu, preponderentă es­te ru­găciunea, fiindcă omul nu poa­te face nimic fără harul lui Dum­nezeu. Omul nu poate să se apropie de Dumnezeu şi să se unească cu El prin pro­pri­ile sa­le forţe, folosindu-se de capa­ci­tăţile lui. E nevoie ca Dum­­nezeu să-i dea Duhul Său pen­tru a trezi în inima lui cre­din­ţa şi pentru a-l întări în lupta du­hov­nicească. În Po­ves­tirile u­nui pelerin rus gă­sim scris: „A­pos­tolul Pavel vor­beşte astfel des­pre ru­gă­ciu­ne: Vă îndemn deci fraţilor, ca, mai înainte de toa­te, să fa­ceţi cereri şi ru­gă­ciuni… (I Tim. 2, 1).“

Multe fapte sunt cerute creş­ti­nului, dar rugăciunea este dea­­supra tuturor celorlalte, căci fără ea, nimic bun nu se poa­te săvârşi. Fără rugăciune per­manentă nu putem găsi ca­lea care ne conduce la Domnul, nu putem cunoaşte adevărul, răs­tigni trupul cu patimile şi cu pof­tele lui, nu vom primi lumi­na lui Hristos şi nu ne vom uni cu El, mântuindu-ne.

Perfecţiunea şi corectitu­di­nea rugăciunii nu depind de noi, pen­tru că zice Sfântul A­pos­tol Pa­vel: Noi nu ştim să ne ru­găm cum trebuie (Rom. 8, 26). Doar per­severenţa în ru­gă­ciu­ne ne-a fost lăsată în pute­rea noastră ca mijloc de atinge­re a curăţiei ru­găciunii, care es­te maica ori­că­rui bine du­hov­ni­cesc.

„Găseşte-ţi o mamă ca să devii fiu“, spune Sfântul Isaac Si­rul, învăţând că trebuie să do­bân­deşti mai întâi rugăciunea pen­tru a putea pune mai apoi în practică toate virtuţile.

Mult mai aproape de noi pu­tem cita pe unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti din Athos, părintele Iosif Isihastul, a cărui descendenţă spirituală a­nimă astăzi întreaga comuni­ta­­te athonită.

Ucenicul său, părintele E­frem Filoteitul, povesteşte cu pri­vire la aceasta:

„Venerabilul meu bătrân, pă­rintele Iosif, a spus adesea ne­vredniciei mele: Dacă Dum­nezeu încredinţează în mâinile ta­le oarecare suflete, învaţă-le un singur lucru: rugăciunea. Ea îi va învăţa la rândul ei res­tul şi îi va sfinţi. Rugăciunea la ca­re făcea referire bătrânul meu sfânt era rugăciunea neîn­tre­ruptă şi meditativă, ru­gă­ciu­nea lui Iisus, pe care el o spu­sese întreaga viaţă, de când o descoperise.

El era atât de profund absor­bit de ea, încât putea să se lip­seas­că de mâncare. De ru­gă­ciu­ne însă, nu.“

Aceasta, bineînţeles, nu ex­clu­­de întreg restul activităţii spi­­rituale. Rugăciunea nu es­te sin­gura activitate, dar ea es­te cea mai importantă. Pen­tru că în rugăciune se va rea­li­­za u­ni­rea cu Dumnezeu. (Tra­­ducere şi adaptare de Au­gus­tin Păunoiu după L'union à Dieu et la prière, Père Pla­cide Deseille, La revue Buis­son Ardent, nr. 8)