Urcuş duhovnicesc spre Înviere

Am intrat deja în acel timp binecuvântat şi încărcat de sfinţenie, timpul Triodului, în care începem să parcurgem primele etape cu care se deschide calea cea strâmtă a reconcilierii de sine şi a reconcilierii eului, a sufletului, cu Izvorul din Care a purces. Ţinta finală este, desigur, Marele Praznic al Învierii Domnului.

Urcuşul duhovnicesc spre Înviere începe chiar cu acest dialog, care nu numai că va putea avea loc, dar se va putea face chiar trăit. Patru seri la rând, din prima săptămână a Marelui Post al Paştilor, stăruim în comuniunea rugăciunii colective celei mai cutremurătoare şi imposibil să rămână, pentru oricine, fără urmări benefice duhovniceşte. Acum ne vom regăsi pe noi înşine într-un zguduitor rechizitoriu al firii noastre dihotomice, cu ea însăşi, când cele două componente, trup şi suflet, vor dialoga efectiv, împrumutând partitura celui mai minunat text de rugăciune, care este Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Şi vom auzi acum chiar aceste cuvinte alcătuind strigătul lăuntric al sufletului nostru: „Strigat-am cu toată inima mea către înduratul Dumnezeu şi m-a auzit din iadul cel mai de jos; şi El a scos din stricăciune viaţa mea“.

Chemarea la mărturisire

Invitaţia la dialog se lansează de la primele versete ale Canonului, iar disocierea celor două „personaje“ distincte este explicită: „Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor şi îndepărtează-te de acum de netrebnicia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă“. Observăm, însă, că nu este o chemare la un „taifas“ tihnit şi în termeni bonomi, ca între doi buni prieteni. Este mai degrabă o somaţie cu un ton imperativ, care nu lasă loc liberului-arbitru: „vino, ticăloase suflete“, iar odată cu tine voi veni şi eu - trupul care te poartă, pentru că avem de îndeplinit un lucru pentru care e nevoie de amândoi: mărturisirea păcatelor. A păcatelor săvârşite împreună! Şi aceasta are nevoie de glas care să materializeze gândul, să-l facă auzit. Şi auzit nu doar de Ziditorul - Care oricum îl ştie, înainte de a se alcătui în cuvinte, ci de un al treilea, cel care se va constitui în martor al „mărturisirii“: duhovnicul! Acesta va auzi cu urechi omeneşti cele ce glasul trupesc va rosti şi va aduna apoi, în căuşul sufletului său, lacrimile de pocăinţă care ar trebui să însoţească mărturisirea.

„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele cele ticăloase?“

Unde este dialogul, veţi întreba? Într-adevăr, nu este un dialog în sensul propriu al termenului. Interpelarea aşteaptă, cu adevărat, un răspuns, dar răspunsul se dă altei instanţe: „De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele cele ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci, ca un milostiv, dă-mi iertare greşalelor mele“. Cel interpelat cu atâta asprime - sufletul, se conformează, răspunde somaţiei, şi rămâne încă într-un registru al unei profunde smerenii. Pare, însă, a se detaşa, a se delimita de „partenerul“ cu care face, de altfel, un întreg - trupul, socotind că nu acestuia i se cuvine să-i adreseze răspunsul.

Cel Care are înţelegerea deplină a stării lui de smerenie şi, deci, îi va cântări cu dreptate mărturisirea este Cineva din afara lor, a amândurora (trupului şi sufletului) şi mai mult. El singur are puterea să ierte.

Să observăm deci că provocarea la dialog o lansează una din componentele întregului persoanei: trupul, iar răspunsul îl dau amândouă, adică persoana însăşi. În această circumstanţă, numai în aceasta, şi numai în starea de rugăciune şi de smerită mărturisire de sine, strigătul sufletului către Dumnezeu, cu tot dorul născut din dureroasa întrupare a relaţiei cu El, se face auzit, mai întâi de mine, cel care l-am surghiunit în adâncul fiinţei mele, ca să nu mă mai stânjenească, şi apoi de Cel de la Care nădăjduieşte reconcilierea întru deplina unitate a fiinţei mele.

Iată o primă soluţie pentru a nu-i mai auzi şi a putea să nu-i mai luăm în seamă pe cei ce clamează şi aruncă şi astăzi oprobriul lor inconştient, teluric, asupra unui presupus „adversar“ al liniştii lor iluzorii, „vrăjmaşul“ materializat în ceva atât de delicat şi inofensiv, pentru ignoranţi, iar pentru avizaţi şi cunoscători, benefic balsam duhovnicesc – Icoana şi implicit, rugăciunea.

Îndemn la mai multă linişte!

Pentru adoptarea şi aplicarea acestei soluţii, însă, este nevoie de o condiţie: nu se poate recurge la abordarea celui scufundat în adâncul fiinţei noastre – sufletul, în atmosfera de vacarm social, moral, uman în care trăim. Este nevoie de ceea ce spunea cândva filosoful şi teologul danez S. Kierkegaard: „În starea actuală, lumea şi viaţa sunt bolnave. Dacă aş fi medic şi aş fi întrebat ce sfaturi pot să dau, aş răspunde: faceţi linişte, faceţi-i pe oameni să tacă mai mult! În aceste condiţii, Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi auzit“.

Păstraţi liniştea, oameni buni! Numai în linişte vom putea ajunge şi noi să dialogăm acum cu sufletul nostru. Noi ştim prea bine că pocăinţa nu are calendar, nici rugăciunea, nici toate celelalte componente care definesc o viaţă creştină autentică. Cu atât mai mult postul, care este menit să le potenţeze pe toate, să le intensifice la maximum, antrenând făptura umană, atât cu trupul, cât şi cu sufletul, în acest anevoios urcuş către desăvârşirea duhovnicească, în vederea atingerii ţintei finale: mântuirea. Să cutezăm, aşadar, în această vreme a Triodului, să punem din nou în ecuaţie, metaforic vorbind, „cei patru termeni“ care intră în relaţie, în lumina învăţăturilor Sfântului Andrei Criteanul: postul şi milostenia, iubirea jertfelnică şi bucuria sfântă! Şi poate, cine ştie, ne vom simţi  îndemnaţi să folosim şi noi, benefic, acest interval de timp, pentru ca în casele în care vieţuim să miroasă a busuioc, a mir, a candelă niciodată stinsă, a pace, şi, dacă se poate închipui, a rugăciune! Doamne, fii milostiv cu noi!